Sebastian, ceilalti si-un ciine

     

Cu un instinct artistic sigur, Radu e satiric, fara sa pice in capcana mizerabilismului, si realist, cu sare si piper. Recunosti lumea din romanul lui, dar o si redescoperi dintr-o perspectiva care iti zgindareste in permanenta curiozitatea si care te face sa admiti ca la asta nu te gindisesi. Ernst Jünger spunea ca iti dai seama de talentul unui prozator daca se pricepe sa descrie un mar. Cred ca la fel stau lucrurile cu autorul lui Sebastian… cind iti povesteste o strada sau un cartier pe care le stie toata lumea. Daca recunosti lucrurile si-atit, dai din cap ca asa e, apoi ridici din umeri a si ce-i cu asta?! Radu si personajele lui, in special Sebastian, protagonistul, te trag dincolo de coaja cunoscuta a lucrurilor intr-o expeditie insolita care te prinde din primele pagini, cu observatii acide, de un umor irezistibil.

     

Motto-ul cartii e un citat de Salinger: „(...) te rog sa accepti acest modest buchet de paranteze proaspat inflorite: (((()))). Presupun ca nu au un aspect prea floral, dar tin sa fie primite ca niste semne cracanate, curbate, ale starii mele de spirit si de trup, acum cind scriu toate acestea”. Ce ti-a inspirat aceste cuvinte? L-am ales dupa ce adunasem deja citeva capitole, scriam in diferite zone ale romanului, ca sa zic asa. Avusesem vreo trei, patru motto-uri, dar am ramas la acesta deoarece Sebastian traieste in eterne paranteze. Insasi viata lui si-o pune des in paranteze si aluneca inertial, nepreastiind spre ce, are iesiri din propria viata, nu i se pare tentant viitorul, se retrage pe marginea drumului, fumeaza o tigara si se uita detasat. Paranteza tine cumva de firea contemplativa. Cam toate personajele din roman ar vrea sa ia o pauza din propria viata si sa priveasca cumva din viitor, dar e greu, pauza asta apartine tot vietii.

     

I-am citit citeva din dialogurile catavenciene abia dupa ce am terminat romanul, si a fost mai bine, deoarece invers as fi fost tentata sa ma supar pe autor pentru ca povestea lui Sebastian nu e tocmai cea mai plina de poante si intimplari haioase. Este mai degraba o poveste amaruie, care-si mai trosneste din cind in cind rindurile in citeva replici si faze la care rizi cu multi dinti, doar ca sa-ti plaseze cind te-astepti mai putin niscai pumni in ficat de te-ntrebi ce naiba dureaza asa de mult ca sa-ti recapeti respiratia. Cel putin cu mine asa s-a purtat, poate mi-era mai bine daca nu ma atasam atit de mult de zanaticul Sebastian si de catelul Pip cu megaesofag, adevarul e ca nici nu stiu cum m-a prins; tin minte ca primele pagini le-am parcurs atit de circumspecta incit ma dureau sprincenele de la prea multe arcuiri, apoi m-am lasat pur si simplu pe mina scriitorului si-am intrat cu totul in carte sa cunosc asa cum trebuie oamenii de-acolo.

     

Cartea lui Mihai e un fel de roman in roman, fara sa fie asta de-adevaratelea, din punct de vedere tehnic. Situatiile prin care sint conduse personajele sint simple si aproape ca nu conteaza foarte mult, pentru ca adevaratele povesti, asupra carora autorul pare ca nu mai are niciun control, sint in capul lui Sebastian. Acolo, in mintea barbatului care se apropie de 40, ratat pe toate planurile, realitatea sordida se transforma intr-un spectacol surprinzator si inteligent, care-l ajuta, cum ar veni, pe el insusi sa nu iasa din sala la jumatatea filmului propriei vieti.

     

Eu am simtit ca Gratiela este un personaj cel putin la fel de puternic ca Sebastian, de asta nu prea am inteles titlul. Este Gratiela inclusa in „ceilalti”-ul din titlu? De ce, din moment ce ea este caracterizata si prin intermediul familiei ei, asa cum se petrece si cu Sebastian? In cazul amindurora, tarele comportamentale par a fi explicate si prin prisma parintilor celor doi, chiar a bunicilor, de unde concluzia ca, desi exista liber arbitru, acesta nu actioneaza in afara unor coordonate impuse si mostenite. Posibil sa gresesc, dar cred ca atit Sebastian cit si Gratiela ar fi putut sa sustina singuri cite un roman, mai ales ca vietile lor de aici nu se suprapun atit de tare incit sa justifice materia comuna a unei singure carti. Asa mi s-a parut mie. (...) Altfel, ca sa inchei pozitiv, Sebastian, ceilalti si-un ciine m-a convins sa citesc si urmatorul roman de Mihai Radu. Sint sigur ca va mai fi cel putin unul.