Călătoria elefantului (ediție de buzunar)

     

Întoarcerea de la statuie la materia primă a cuvintelor a dat naștere și capodoperei de bătrînețe Călătoria elefantului, romanul saramagian cu cel mai mare succes de public, care, prin stil și umor continuă să influențeze mai noii maeștri ai literaturii contemporane (îmi vin în minte Peter Høegh, Copiii paznicilor de elefanți, sau Elif Shafak, Ucenicul arhitectului). Călătoria elefantului Solomon de la Lisabona la Viena, „99% invenție”, cum declară autorul, reia istoria dăruirii acestui pachiderm de către monarhul portughez Joao al III-lea cu prilejul căsătoriei arhiducelui Maximilian II de Austria. Tema darului animalier exotic își are probabil obîrșia în solia lui Harun al-Rashid către Carol cel Mare, contact diplomatic la cel mai înalt nivel intrat în legendă. (Faptul că soția arhiducelui austriac, Maria de Habsburg, descinde din Carol Cvintul și că Saramago face deseori aluzie la asta, poate fi o dovadă a respectivei preluări tematice). Dar nu simbolul elefantului (în Asia, semnul cunoașterii), care întruchipează, prin călătoria aparent cu scop, dar în fond întîmplătoare, viața oamenilor („cînd vorbesc despre elefant, vorbesc despre viața oamenilor”, afirmă chiar Saramago) dă greutate poveștii. Ci, din punctul meu de vedere, două sînt marile „lovituri” ale acestei cărți, care o mențin în actualitate: umorul și accentul pe ideea de migrație europeană. Umorul, uimitor dacă ținem seama de sănătatea precară a autorului (aflat cu cîțiva ani înainte de moarte) îndulcește lecțiile amare.