Alesul

Descriere

Premiul Nobel pentru literatură

„Ceea ce, dincolo de ironia şi de virtuozitatea lui, era suflet, fidelitate, responsabilitate şi putere de a iubi – timp de zeci de ani cu totul neînţelese de publicul german –, tocmai asta va menţine vii opera şi amintirea lui Thomas Mann.“ (Hermann HESSE)

„Rareori se întâmplă să nu aibă dreptate cel ce scoate la iveală păcătoşenia din fapta bună, dar Dumnezeu priveşte cu îndurare fapta bună, chiar dacă îşi are rădăcina în porniri trupeşti.“ (Thomas MANN)

„Până la urmă, cum stau lucrurile cu această carte, povestea păcătosului bun, povestea unui papă? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicată când autorul avea 76 de ani şi, fără îndoială, face concurenţă celor mai îndrăzneţe romane contemporane, încălcând simultan tabuul erotic şi pe cel religios. Cel mai bine o defineşte călugărul Clemens, povestitorul: «o poveste groaznică şi totodată înălţătoare». E vorba de o istorie medievală, şi tot rafinamentul trubadurilor, truverilor şi minnesängerilor se topeşte în acest adevărat poem, dându-i frumuseţi în măsură să-l satisfacă pe cel mai citit cititor. Ironia plină de înţelegere pe care autorul şi-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de nobleţe, atinge şi ea nivelul cel mai înalt din toată creaţia thomasmanniană. Luminează pur şi simplu toată povestea. Şi, nu în ultimul rând, deşi aproape libertină, Alesul e, totuşi, o carte (cu) morală.“ (Ioana PâRVULESCU)

Thomas Mann şi-a scris romanul Alesul în ultima parte a vieţii, în 1951. Nicăieri în opera lui nu există, ca în Alesul, o mai puternică senzaţie de spectacol narativ, lingvistic şi de idei în dialog, menit delectării şi amuzamentului. Este îndeobşte cunoscut obiceiul prozatorului de a le citi membrilor familiei capitole din cărţile la care lucra, astfel încât uneori îşi permite mici aluzii la reacţia ascultătorilor, le face cu ochiul şi îi ia părtaşi. în felul acesta se amuza regeşte şi îi amuza pe cei din jur. Păcătosul cel bun, tema lui Hartmann von Aue, în atingere cu tema faustică, goetheană, a diavolului bun, construiesc laolaltă „o poveste ce dă pe-afară de orori trupeşti şi oferă o dovadă înfricoşătoare despre tot ce este în stare să facă trupul, fără şovăială sau refuz“. Emoţiei i se opune ironia, dusă până la limita-limitelor.