Marea, dimineața

     

Margaret Mazzantini isi pastreaza de la o carte la alta interesul pentru psihologia feminina si dramele cuplului, dar innoieste fie formula epica, fie lumea infatisata. Aproape intotdeauna gaseste subiecte noi si teribile. O dovedeste Marea, dimineata, volum recent tradus in limba romana, ce exploreaza episoade uitate, daca nu cu buna stiinta ingropate din istoria Italiei, carora le juxtapune secvente din confruntari si razboaie recente, mediatizate intens.

     

Marea, dimineata este un roman al suferintelor. Al dezradacinarii, al stramutarilor fortate, al tuturor vietilor intrerupte din cauza violentei unui regim sau altul. 1919 este anul cind Italia invadeaza Libia, 1943, cel in care ocupatia ia sfirsit. Intre aceste doua repere, mor sute de mii de oameni, inclusiv Omar Mukhtar, eroul luptei de rezistenta al libienilor. Apoi, in 1970, Muammar Gaddafi pune capat tinerei monarhii libiene si ii trimite pe urmasii colonistilor italieni inapoi in peninsula, confiscindu-le intreaga avere. Pentru multi, era ca si cum ar fi fost deportati intr-o tara straina. (...) Pe cit de frumoasa e scriitura romanului, pe atit de terifiante sint imaginile pe care cuvintele le pun cap la cap. Margaret Mazzantini nu scrie romane izbavitoare, Hollywood-ul n-ar ecraniza-o niciodata.

     

Aparut in 2011, este un roman alcatuit, de fapt, din trei capitole-povestiri, mai exact doua povesti care se intilnesc in a treia. Romanul este construit din cele doua povesti in oglinda, ambele plasate de o parte si de alta a Marii Mediterane si in zilele revoltelor din Libia lui Gaddafi, fiecare avind in centru cite un cuplu mama – fiu. (…) Marea, dimineata vorbeste despre destinul migrantilor, al celor exilati de nevoie/bunavoie, niciodata adaptati, mereu prinsi si, in cele din urma, striviti intre doua locuri, intre doua identitati. „Istoria unui om este istoria foamei sale“ si „istoria e un miriapod si fiecare picior trage in alta parte, iar in mijloc se afla trupul nostru“, dupa cum spun, la un moment dat, bunicii lui Vito.

     

In timp ce parcurgi romanul, te napadesc trairi duioase, cum ar compasiunea, sau, dimpotriva, poti fi cutremurat de revolta fata de instanta invizibila care decide ca unii copii sa traiasca intr-o tara unde saracia si dictatura traumatizeaza. Ti se va stringe inima citind despre acea emotie a micutului Farid, care vede marea pentru prima oara, dupa ce si-o desena in minte asemenea mantiei unui sultan, apoi, cind se lasa purtat de valuri, o credea un animal fara chip, sau cind vei da peste rindurile despre mama care-i umezeste buzele ce amintesc de crapaturile solului uscat de arsita. Deasupra tuturor dramelor pluteste vorba inteleapta a bunicii lui Vito: „Istoria e un miriapod si fiecare picior trage in alta parte, iar in mijloc se afla trupul nostru.”

     

Marea, dimineata nu se abate de la stilul lui Mazzantini, ci il reconfirma si il incarca cu noi valente in acest nou roman. Cartea este subtirica (160 de pagini), cu fraze scurte care creeaza, de cele mai multe ori, imagini puternice, si are in centru doua cupluri in oglinda – daca in Nimeni nu se salveaza singur avem un cuplu tinar care-si diseaca relatia amoroasa in fata ochilor nostri, intr-o secventa fiind pus in oglinda cu un altul, mai in virsta, varianta lor fericita poate, in Marea, dimineata cuplurile sint redate tot la virste diferite, dar au o relatie de iubire putin schimbata, caci este vorba de doua mame si fiii lor. Scriitoarea merge cu paralela dintre cele doua cupluri care nu se cunosc si nici nu se vor cunoaste vreodata pina intr-acolo incit ii plaseaza de o parte si de cealalta a Mediteranei, intr-un du-te vino ametitor de dureros, intr-un fel de pendulare a suferintei de pe un mal pe celalalt si inapoi.