Exilul. Viaţa în fragmente

Despre romanism si romanitate, dar dintr-o perspectiva deschisa catre toate azimuturile lumii si in registrul multicultural al lumii (canadiene) de azi este vorba in Exilul. Viata in fragmente (Editura Polirom, 2013), carte semnata de Gina Stoiciu, profesoara la Universite de Quebec din Montreal. O marturie a unei experiente personale – destararea din 1981 –, pe care au parcurs-o si alte milioane de romani in ultimul secol. Incepind cu prima generatie, aceea a ardelenilor si a bucovinenilor de pe vremea cind murea Caragiale, si pina in zilele noastre, cind diaspora romaneasca este intr-o crestere spectaculoasa. O experienta noua, la nivel individual, dar si colectiv, despre care, cu multa atentie da seama profesoara romano-canadiana. Am citit cartea pe nerasuflate, as fi vrut sa-i scriu. Ii scriu aici. Autoarea nu se plinge, nici nu-si deplinge soarta, asa i-a fost ei scris. Nu s-a rupt de trecutul ei romanesc, nu se poate desprinde definitiv de trecutul pe care-l duce in spate. Acea casa a melcului, despre care, cu emotie, scria si Norman Manea. Casa fiintei, limba romana. Intimplarile relatate de Gina Stoiciu – pagini frumoase, la care am vibrat! Volumul acesta ar merita atentia criticii. Caci dincolo de forta confesiunii si de eleganta formularilor, gasim aici chiar o eseistica de foarte buna calitate.

De fapt, acesta si este unul dintre farmecele confesiunilor Ginei Stoiciu, pentru care „exilul” nu mai este neaparat politizat si nici pur si simplu un blestem, un destin frint, ci o alta perspectiva asupra vietii. Comparatiile aici – acolo, acum – atunci sint, astfel, unele mai degraba existentiale, prefatate permanent de fragmente de intelepciune de pretutindeni si din toate timpurile. Micile anecdote biografice sint puse si ele, cel mai adesea, intr-o astfel de perspectiva.

Povestea Ginei Stoiciu este, in primul rind, istoria unei femei ce ascunde tenace insasi conditia de femeie. Nimic nu tradeaza in aceasta carte ceea ce s-ar putea numi sentiment. O voce aparent impersonala traduce experientele unei fiinte echilibrate cu lectia invatata: sa cunoasca adevarul prin detasare. Farmecul confesiunilor ei intelectuale vine si din transcrierea metodica a unei sobrietati ce exclude din discurs orice derapaj spre slabiciune. (...) Pentru cei cu gind de duca, volumul este un excelent ghid cultural, propunind chiar si simptome ale instrainarii posibile (unsprezece la numar). Nu psihologie intuitiva, ci una atipica, via Woody Allen, un eretic al psihanalizei moderne. (...) Aventura Ginei Stoiciu apartine unui intelectual de rasa care promoveaza, dincolo de profesionalismul indiscutabil, lectia unei demnitati pe cale de disparitie. Cartea este un ghid dinamic al exilului, scrisa cu calmul celui vindecat.

Ce reprezinta aceasta carte pentru mine? Nu pot sa raspund altfel decit cu un «poate» multiplicat. Poate o incercare de a pune cap la cap fragmente de viata. Poate nevoia de a vedea continuitatea unei vieti rupte in bucati. Poate nevoia de intelege exilul. Poate o tentativa de a intelege viata ca o aventura, ca un drum. Dupa 30 de ani de la plecarea din tara, povestea exilului poate semana si cu o poveste din copilarie. Fat Frumos pleaca la drum fara sa stie ce il asteapta. Si ce il asteapta? Intilniri cu monstri si cu zine bune, il asteapta incercari grele, dar si intimplari frumoase. (…) Si apoi mai este ceva. Toti exilatii traiesc exilul, dar foarte putini scriu exilul. Exista o mare diferenta intre cum am trait exilul, cum imi amintesc exilul si cum povestesc exilul. Vreau sa spun ca «eul care traieste» e imediat, senzual, aproape necenzurat. «Eul care isi aminteste» devine mai selectiv, pentru ca triaza, claseaza, ordoneaza, interpreteaza. Cit priveste «eul care povesteste», acesta se vede aruncat intr-o alta dimensiune; este ca si cum cel care scrie isi da intilnire cu cititorii.

Lectura acestui volum mi se pare necesara si utila oricui ar avea in vedere perspectiva plecarii din Romania, dar si oricarui cititor interesat de aspectele diferentelor culturale induse de exil. Spatiul cultural al Romaniei de azi s-a schimbat foarte mult: cu milioane de romani contemporani traind afara, e posibil ca astfel de marturii sa devina relevante in deceniile ce vor urma. E o cu totul alta experienta a instrainarii decit cea evocata, de pilda, de Octavian Goga, care scria acum un veac: „Eu sint un om fara de tara,/ Un strop de foc purtat de vint”. S-a schimbat mult Romania, si masura acestei schimbari este reprezentata si de evolutia ideii de exil si a perceptiilor noastre asupra acestei idei. Din acest unghi, cartea Ginei Stoiciu e o contributie folositoare, care da seama de procesul launtric prin care trece cineva care paraseste societatea si cultura romana pentru a se adapta intr-o alta cultura.