Frumusețea infinitului. Estetica adevărului creștin

     

Tot ce viseaza tinarul Ion Vianu se regaseste in pasiunea veche, descoperita la virsta adolescentei, cind citeste prima data pe Freud. I se pare ca psihiatria ii permite sa exploreze in voie o altfel de interioritate. Totodata, el pastreaza si o cumpanire tainica, aceea de-a-si ajuta, fie si simbolic, mama. Iata doar citeva date biografice indeajuns de concludente incit sa justifice o intreaga pledoarie de viata asumata. Ion Vianu nu scrie nimic in afara unui sine ultragiat pus adeseori in slujba unui spirit convins de faptul ca fara literatura prea putine lucruri se pot justifica pina la capat in profesia lui. Daca Freud insusi ilustra argumentele prin literatura, cum putea el ramine in afara ei? Eseurile lui Ion Vianu au fluenta artistica a argumentatiei lui Jung si salubritatea concluziva a unui Freud. In ambianta aceasta interioara scrie Ion Vianu. Nu are nimic resentimentar in notatiile cu radacini biografice – si ar avea destule motive. In schimb, se remarca detasarea eseistului. Pina si de evenimentele sensibile carora le-a fost martor. Greu de atins echilibrul interior al scriitorului psihiatru trecut prin numeroase vami in tara, in exilul elvetian si apoi, din nou, in reacomodarea romaneasca. Relatia insasi cu tara poate fi interpretata ca expresie a fiului intors la o simplificare nostalgica.