Doamnele de marti

Descriere

Monika Peetz s-a născut în 1963, în Germania. A studiat germanistica, ştiinţele comunicării şi filozofia la Universitatea din München. După excursuri în advertising, în dramaturgie şi în lumea editorială, din 1990 este redactor la Bayerischer Rundfunk în redacţia de film, iar din 1998 a devenit autoare de romane cu un imens succes.

Volumul Doamnele de marţi s-a vândut în peste opt sute de mii de exemplare în numai jumătate de an, în Germania, şi a fost publicat în douăzeci şi două de ţări.

„Minciunile sunt ca bumerangul. Se întorc şi îl lovesc pe cel care le-a lansat în lume, ca să împiedice un rău şi mai mare. Uneori imediat, alteori după ceva timp.“ - Monika Peetz, Doamnele de marţi

-------------------------------------

Cinci doamne, cinci prietene. Cu cincisprezece ani în urmă, după absolvirea unui curs de limba franceză, cele cinci doamne au hotărât să bea un pahar la Le Jardin şi de atunci se întâlnesc cu sfinţenie în prima zi de marţi, din fiecare lună. Au masa lor rezervată, aceeaşi, lângă şemineu, şi toată lumea le numeşte doamnele de marţi. Iar acum plănuiesc ceva cu totul special, o călătorie la capătul căreia nimic nu va mai fi cum a fost. Un roman despre prietenie şi cinci destine, despre ceea ce credeai că ştii şi, mai presus de toate, despre cât de mult te-ai înşelat.

Cinci doamne, cinci prietene. Cu temperamente cât se poate de diferite. Caroline, avocat de meserie, consecventă şi hotărâtă, Kiki, mereu îndrăgostită, Eva, familistă convinsă şi sclavă a cifrei patru. Are patruzeci de ani, patru copii şi mintea în patru zări. Estelle, soţie de farmacist, femeie modernă şi răsfăţată, genul care îşi îndeasă peste măsură în geamantane şi îi lasă pe alţii să i le care. Şi Judith. Minionă şi plină de graţie, regina dramelor din societatea lor, care preferă să-şi discute problemele la nesfârşit în loc să le rezolve.

Iar acum se aflau în punctul de pornire: cinci doamne, cinci doamne de la oraş, in the middle of nowhere.
Caroline purta o pălărie, Kiki o bandană adolescentină, Judith arborase o mină tristă, Eva îşi făcuse eterna şi neglijenta sa coadă de cal, iar Estelle le privea pe toate prin lentilele ochelarilor săi de soare supradimensionaţi şi mondeni. Brusc şi-a dat seama că nu se vedea nimic prin ei. Dar, după ce şi i-a luat de la ochi, a trebuit să constate că ei nu aveau nicio vină, deşi erau atât de întunecaţi, după toate exigenţele ultimei mode. Nu se vedea nimic pentru că pur şi simplu nu era nimic de văzut. în afară de peisaj, bineînţeles. Peisaj la nesfârşit.
Cursa care le adusese până acolo se făcea nevăzută spre linia orizontului, luându-şi cu ea şi zgomotul de motor.

Monika Peetz, Doamnele de marţi

-------------------------------------

An după an, Luc a rămas alături de doamnele sale de marţi, fiind martor la transformarea talen­tatei juriste Caroline într-o membră de vază a baroului, şi a pasionatei studente la medicină, Eva, într-o familistă convinsă în schimbul carierei sale de medic. Şi la evoluţia lui Kiki, după examenul de bacalaureat. în cincisprezece ani, toate se schimbaseră. Dintr-un birt obscur, Le Jardin devenise un punct de atracţie mondenă, iar chelnerul Luc ajunsese patron. Doar Estelle, o adevărată doamnă din lumea bună şi cea mai în vârstă dintre ele, rămăsese aceeaşi. Ţinea foarte mult la averea sa şi la casa de vacanţă din St Moritz, dar şi la partidele de golf unde se dovedea mereu imbatabilă. Iar Luc o bănuia că se născuse îmbrăcată în deux-pièce Chanel.

Monika Peetz, Doamnele de marţi

-------------------------------------

...după cum dezvăluia plăcuţa de pe gard, o chema Rosa şi îi bloca Evei calea, în toată măreţia şi puterea ei. Ieşirea laterală nu era în niciun caz destinată oaspeţilor amatori de o retragere discretă. Oferea doar accesul spre cocina mocirloasă a Rosei. Şi cum Rosa era un animal din principiu flămând, care probabil că prădase în repetate rânduri bucătăria, uşa nu avea clanţă şi pe partea ei. Iar cocina se învecina direct cu strada. Dacă ar fi ajuns acolo, Evei nu i-ar mai fi rămas decât să o ia spre dreapta, prin faţa intrării principale. Şi de acolo mai erau doar vreo sută de metri până în staţie. Asta dacă reuşea să treacă de Rosa. Dar era captivă, fără nicio cale de scăpare.
Ceasul arăta 8.03.
Eva a făcut un pas precaut şi s-a scufundat până la glezne în clisa aceea urât mirositoare. Monstrul porcin grohăia întărâtat. Pe farfurie ar fi arătat mult mai îngrijit.
– Pleacă... allez... du-te de-aici... disparez...
Rosa nu părea deloc impresionată de vocea Evei, uşor tremurătoare, ci dimpotrivă, se apropia curioasă, pas cu pas, pe picioarele ei scurte şi subţiri, cu râtul lucind de bale.
– Nu o să mai comand niciodată porc la restaurant. ç’est promis. Te rog să mă crezi, a implorat-o Eva.
Oare de ce nu terminase cursul de franceză? Bestia nu avea cum să priceapă comenzile, dacă nu erau pe limba ei. Dar între timp Rosa îşi lipise râtul alunecos şi moale de mâna ei. Eva a închis ochii şi a început să se smiorcăie pe tăcute. Cât şi-ar fi dorit să nu fi dat peste ea aşa un noroc porcesc.
Acum. Trebuia. Să. Treacă. De. Porc. Se grăbea. Singura armă pe care o avea la îndemână erau proviziile. Biscuiţii, cârnaţii uscaţi, grisinele, tot ce cumpărase aseară de la supermarket, ca să-şi refacă rezervele, s-a transformat pe loc în muniţie. Oare te poţi strecura mai uşor pe lângă un porc sătul? în disperare de cauză, Eva i-a pus totul la dispoziţie Rosei, care nu-şi mai încăpea în piele de entuziasm. Până la ultima firimitură.

Monika Peetz, Doamnele de marţi