Lumina dintre oceane

     

Nu am mai citit de multa vreme o carte de 350 de pagini in numai doua zile. Lumina dintre oceane nu este deloc o scriere usor de suportat, din mai multe puncte de vedere, cu toate acestea totul curge, partial din curiozitate fata de povestea palpitanta si controversata, partial din darul autoarei de a insira lucruri logice intr-o forma frumoasa si rotunda. (...) Dincolo de intimplari unice, cartea are emotie. Si dialog cu cititorul. Te intrebi aproape in permanenta:„Doamne, eu ce as face daca mi s-ar fi petrecut asa ceva?” Dramele din lumea aceasta sint nenumarate, iar solutiile nu se intrevad uneori.

     

E suficient daca spun ca a trecut mult timp de cind n-am mai citit o carte atit de bine scrisa, atit de bine organizata, veridica, dar in acelasi timp atit de emotionanta si atit de provocatoare. La sfirsitul Primului Razboi Mondial, o trauma nationala, de fapt, pan-nationala, se sparge in mii de traume individuale care apoi, ca niste serpi veninosi, musca din destinul fiecarui personaj, mutilindu-l pe viata. Dar oamenii, daca nu mor, indura. Iar uneori, suferinta nu duce la razbunare, asa cum am fi tentati sa credem, ci la mult rivnita iertare. Iar singele uneori se transforma in apa, o apa tumultoasa, vijelioasa si mare cit un ocean. Tradusa deja in treizeci de limbi, Lumina dintre oceane anunta o scriitoare cum Australia nu a mai dat demult. Matura, profunda si doldora de talent, M.L. Stedman are toate sansele sa devina un reper in literatura secolului XXI.

     

Mi-am dat seama de aceasta similitudine in timp ce scriam (desi nu cred ca se spune pe undeva ca Adam si Eva si-ar fi dorit copii). Am conceput povestea destul de mult pe structura paradisului „dinainte de cadere”, cind Tom si Iasabel merg mai intii la Janus, apoi, cind lucrurile scapa de sub control, viata lor devine mai degraba un „paradis pierdut”.

     

Lumea profesionistilor care stiu totul, in cele mai mici detalii, despre ceea ce au de facut, si mai nimic despre viata, despre sansele, ironiile si cinismele ei transpare limpede in scriitura aproape fara cusur a lui M.L. Stedman. Si de asta, schimbind ce e de schimbat, scenariul din alta lume, aparent foarte indepartata, naste atita empatie. Ni se intimpla, intr-un fel sau altul, tuturor. Fara sa stim daca a fi pregatiti cum se cade tine de noi, sau de tesatura ampla si complicata a destinului. De asta speram si ne temem.

     

Personajele lui Stedman sint cele care sustin povestea, acea lume izolata intre oceane, simbol cind al Paradisului, cind al Infernului. Ele o fac sa vibreze in sufletul cititorului pentru ca prin acestea si prin trairile lor – fericire, furie, tradare si chiar disperare – putem ajunge la concluzia ca asta este viata in toata splendoarea sa dureroasa.