Lunetistul

     

Chiar daca ocupatia din prezent a lui Constantin este aceea de mercenar, de asasin profesionist, capabil sa ucida la comanda pe oricine pe o suma de bani sau sa intre fara efort in orice fortareata, asa cum ne va dovedi in carte, actiunile sale sint plasate undeva in umbra, autorul cautind sa descopere resorturile gindirii personajelor, motivatiile acestora, aducindu-ne aproape de un roman psihologic perfect. (...) Constructia Lunetistului mi-a amintit de romanul Amortire a lui Florin Lazarescu, citit de curind, ambele creindu-mi impresia de romane proaspete, cu personaje care par atit de reale, incit se identifica rapid cu noi sau cu cei din jurul nostru.

     

In roman apar mai multe povesti suprapuse peste ceea ce am trait eu in Singeorz-Bai, povesti auzite, cele mai multe deformate de imaginatie sau de trecerea timpului. Nu m-a interesat sa scriu despre copilaria comunista intr-un mic orasel, desi personajele principale, Constantin si Cristina, membrii Clubului Trimbulinzilor, ies din adolescenta odata cu Revolutia din 1989. Nu ma intereseaza subiectele care sint supuse violent istoriei, sa zicem, incerc sa vorbesc despre destine aplicabile oricarei perioade istorice. Cred in subiectivitatea deplina a personajelor mele, in inadecvarea lor la realitate.

     

Cind te apuci de scris o carte, in lunile in care lucrezi la ea, totul se ordoneaza in jurul ei, incepe sa sprijine acea carte. Tot ce faci pe linga e un fel de tradare. Ai impresia ca traiesti degeaba, daca nu scrii. Neimplinirea asta permanenta e unul din aspectele diabolice ale scrisului, nu tine de cite carti ai scris, te urmareste continuu, nu se calmeaza decit efectiv cind scrii. Doar atunci mai poti simti cu adevarat bucuria.

     

Nu stiu ce aduce nou, cred mai degraba ca urmeaza niste obsesii, care, intr-o masura mai mica sau mai mare, se pot regasi in Cartea tuturor intentiilor si in Apropierea: cum cartile iti pot schimba viata, alegerile gresite, care ne pindesc pe fiecare, importanta unor gesturi de bunavointa, iubirea care nu se uita, dorinta de a disparea, nu de a muri, sa fim bine intelesi, ci de a te pune intr-o situatie limita, cum ar fi aceea de a renunta la trecut sau de a-l distorsiona si, in sfirsit, faptul ca unui scriitor tot ceea ce nu are legatura cu scrisul i se pare o infectie. Renunta la prudenta prin structura lui si prin anumite idei despre scris.

     

Lunetistul este un roman-puzzle, in care autorul se joaca atit cu personajele lui, cit si cu cititorul. Este un roman in care autorul isi exprima crezul, dar in asa fel incit nu-ti poti da seama daca incearca sa te piarda in vertijul unor personaje care se contureaza unele pe altele, lasind in acelasi timp loc de indoiala, de mister, de rest, sau in care te ia de mina si-ti arata, pe rind, cu degetul, lucrurile in care el crede ca scriitor.