Stare de haiku - Reflectii calme, esente, schite, suflet

Descriere

Pe măsura cufundării în spiritualul confort de a compune haiku, sau ceea ce simt eu că ar fi haiku, percep acest relaxant exercițiu mai mult decât ca pe o simplă versificare albă în trei linii, fie ea și cu o elementară inspirație. Haiku devine o atracție, aproape un miraj, mai mult decât o strofă, mai mult decât un tristih. Haiku devine o stare, starea de a fi într-o clipă, o stare de spirit, oricum, o stare de bine, atotstăpânitoare.

în sensul structural în care mă-nvăluie această stare, aș îndrăzni să afirm că fiecare din noi conținem o doză latentă de haiku, drept componentă specifică a ADN-ului. A transpune în cuvinte starea de haiku reprezintă postscriptumul exercițiului, partea mai tehnică de după miraj, la care trebuie să poposim în mod firesc, natural. Textul curge de la sine, noi doar stăruind în a imprima vorbelor ritmul necesar, eventuala referire la anotimp, sau o cheie. Premergătoare însă și strict necesară, acea stare interioară în care germinăm gândul spre tulpina cuvintelor se confundă cu veritabilul moment haiku.

Avem nevoie de „momentul haiku”, ca de un sol roditor fără de care nu încolțește strofa. A scrie haiku reprezintă o treaptă mai rafinată tehnic, ulterioară trăirii, pur și simplu, a momentului haiku. Cuvintele vin mai târziu, așezându-se lin în silabe ca fluturii, ordonate și sonorizate după tiparul prestabilit. Greu ne vine să fim sofisticați, dar mult mai greu să fim simpli. Școala ne îndeamnă să adăugăm mereu câte ceva culturii ce-o posedăm. Haiku, dimpotrivă, ne înclină spre simplificare, până la esențe. Reflecția haiku este simplă. Receptăm întâmplător o poză din natură, un clișeu, o secvență, o libelulă să spunem, iar dincolo de ea intuim lecția ce ne-o oferă gratuit despre umanitate. Vizualizăm libelula avântându-se spre oglinda lacului într-o luptă cu sine și parcă rememorăm un moment din trecut când ne-a învins propria neputință. Ne relaxăm instantaneu, ne distrează comparația. înțelegem să evităm înverșunarea inutilă împotriva sinelui, a propriei imagini captată în oglinda claustrofobă a existenței solitare.

Desigur, cu cât mai profund, cu atât mai mult simplifică momentul haiku legătura între poză și lecție, între imagine și raționament, între inimă și minte, între natură și sine. Stare emoțională și mentală la contactul cu natura, haiku declanșează momentul de introspecție în căutarea celulelor pozitive ale naturii noastre umane, luminoase, pe care apoi să le dezvoltăm, să le cultivăm cu migală. în cele din urmă, prin haiku ne educăm bunăvoința față de mediul în care trăim, față de semenii noștri și, mai ales, față de noi înșine. Starea de haiku devine un ceai de tei sau de sunătoare, familiar, liniștitor.

Obișnuită să recepteze cu discernământ imaginile relevante, retina translatează minții primul semnal de haiku, în deplin respect față de obiectul observat. Apoi mintea îl procesează alert, transformându-l instantaneu în senzația din suflet care, eventual la un anumit interval, returnează semnalul la creier pentru a-l explicita, a-l procesa în trei versuri rezonante cu natura. Descopăr astfel frumusețea din jurul meu și o exprim.

La ea acasă în haiku, moderația (chu-yo) ne poate oferi nu doar momente de reverie, dar și soluții la clipele grele din viață. Ne ajută să fim mai îngăduitori, mai binevoitori, mai condescendenți, mai mărinimoși, mai blânzi, mai afectuoși, mai amabili, mai flexibili, mai înțelegători, mai împăcați cu lumea și cu noi, orice s-ar întâmpla. Toate acestea se cuprind într-un singur cuvânt, în limba japoneză: yasashii. în ciuda reputației de războinici a samurailor și a luptătorilor ninja, Japonia este țara haiku-ului, țara moderației, țara unde chiar și obiectele pot fi yasashii.

Pentru noi, românii, cred că starea de haiku poate fi benefică prin virtuțile ei de a relaxa, de a disipa resentimentele, de a crea pace; starea de haiku întruchipează înțelepciunea de a accepta caracterul trecător nu numai al frumuseții, dar și al durerii și supărării.

Putem învăța de la floarea de cireș să nu ne opunem inutil vântului și să ne lăsăm purtați, ca niște petale firave, încotro dorește Cerul