Integrala Maigret. Volumul II

     

Dupa mine, principalul talent al lui Maigret este empatia. Indraznesc sa sper ca intr-o lume precum a noastra, din ce in ce mai intoleranta, Maigret isi poate aduce o contributie modesta la a-i face pe cei care-l citesc sa devina mai intelegatori si mai toleranti.

     

E vorba de initiativa Editurii Polirom de a oferi, in editii omnibus, totalitatea romanelor ce-l au drept erou pe comisarul Maigret, al lui Georges Simenon. Din Integrala Maigret au aparut pina acum doua volume, continind aproape douazeci de romane – ceea ce, la un ritm al lecturii de un roman pe zi, e mai mult decit indestulator pentru orice fel de concediu... In felul acesta, cititorul s-ar dovedi aproape la fel de rapid in lectura pe cit era Simenon in scriere. (…) Simenon, ca orice mare scriitor, transcende limitele genului pe care-l ilustreaza. Cartile lui exceleaza la capitolul atmosfera, psihologie a personajelor si reconstituire a vietii provincial-metropolitane dintr-un Paris ramas suspendat undeva prin anii ’20 – ’30 ai veacului trecut, chiar daca actiunea cartilor ajunge pina in timpuri recente.

     

Deocamdata au aparut primele doua, insumind 17 romane scrise in anii '30, un regal de aproape doua mii de pagini pasionante, usor de citit si care ti-l transforma pe Maigret intr-o cunostinta apropiata, un fel de ruda draga. Caci comisarul nu are, de la un roman la altul, doar o prezenta constanta - un barbat trecut de tinerete, masiv, placid, taciturn, cu pipa si melon, gata oricind sa bea un paharel, ci si o conceptie anume despre meseria lui si despre lume. Cu un mare interes, simpatetic, pentru oamenii obisnuiti, in pielea carora incearca sa intre, Maigret are mai multa incredere in fler decit in tehnicile criminalistice si in capacitatea de intelegere decit in justitie. "A intelege, nu a judeca" pare sa fie deviza lui (si a lui Simenon) si de aceea nu crima il intereseaza in primul rind, ci criminalul, relevat si el ca o victima: a societatii, a faptului ca a fost prost dotat pentru lupta cu viata, ca imprejurari nefaste i-au alterat ratiunea. Rezolvarea enigmei nu inseamna pentru comisar gasirea asasinului si descoperirea logica a modului cum a procedat, ca in cazul lui Sherlock Holmes al lui Conan Doyle sau al lui Hercule Poirot al Agathei Christie, ci intelegerea crizei disjunctive, a tensiunilor care imping un ins oarecare in tragedie. De fapt, in romanele politiste ale lui Simenon nu exista mari vinovati, monstri sadici, personaje detestabile. Subiectul lor e intotdeauna omul comun, mediocru, ajuns intr-o situatie de criza.

     

(Simenon) Are o usoara privire de stinga asupra realitatii. Il pasioneaza dezmostenitii sortii, cei care au un destin nefericit si am observat ca nu compatimeste mai mult cu victimele, ci mai mult cu faptasii. (...) ii intelege pe borfasi, pe cei necajiti si, de regula, ajunge, nu de multe ori, dar suspect de des la cazuri in care descoperind faptasul il lasa liber pentru ca tot concursul de imprejurari care a dus la un asasinat sau la un furt, la o faradelege este undeva motivat de conditii financiare, sentimentale, familiale, sociale. (...) deci toate circumstantele agravante devin incet, incet atenuante. Lumina la el, la figurat, vad ca este pigmentata cu negru ca la Rembrandt. Nimic nu este foarte bun, nimic nu este foarte rau.