Femei albastre

     

Gheorghe Craciun a parcurs, in proza sa, drumul de la imaginea statica, surprinsa de aparatul de fotografiat (care intirzie indelung asupra detaliului, care mareste si apropie obiectele pentru a scoate la lumina structura lor de adincime), la dinamismul caleidoscopic al aparatului de filmat, ce creeaza iluzia miscarii. [...] Chiar si „neterminat”, romanul de fata – poate cel mai camilpetrescian dintre toate scrierile autorului – are toate atributele specifice prozei lui Craciun: arhitectura narativa atent elaborata, subtilitate si inteligenta analitica si, nu in ultimul rind, o turnura impecabila a frazei. Cu multa verva si autoironie discreta, Femei albastre spune povestea unui personaj aflat in cautarea propriului destin, predispus sa-si retraiasca povestile de dragoste d’antan cu o intensitate ce pare absenta din existenta sa actuala.

     

Caius Dobrescu remarca efortul de apropiere a autorului de structurile narative traditionale (vizibil inca de la Pupa russa), dar si intentia lui Gheorghe Craciun de a realiza o sinteza intre poveste si explorarea experimentala, personala a sinelui, in ideea teoriei formalistilor rusi in care scriitorul credea, cea a reciclarii formelor culturale. Femei albastre reprezinta o cautare in acest sens si se inscrie in traditia central-europeana, personalizind modelul consacrat de Milan Kundera, integrindu-l si depasindu-l in final. Gheorghe Craciun este un scriitor central si important: involuntar, dar in foarte multe puncte el este un autor eminescian, cu note pesimist-wagneriene. La nivel de profunzime, cartea este foarte credibila, chiar daca formal ar putea pune intrebari, iar finalul este unul foarte subtil si interesant, de mult mai mare efect decit cel din Pupa russa. Tematic, Femei albastre prezinta erosul sub toate aspectele sale, de o sexualitate simfonica [...].

     

Din perspectiva relatiei cu proza romaneasca contemporana, Femei albastre se distanteaza tocmai datorita scriiturii de maestru, foarte bine taiate, de altfel nota definitorie a cartii care, tematic, se apropie de alte titluri ale actualitatii. Cea mai profitabila este lectura inaugurala, scoasa din contextul creatiei sale de pina acum, romanul fiind unul foarte puternic, cu un narator credibil nu neaparat ca avocat, ci ca barbat, ca identitate masculina trecuta de prima tinerete, rezultatul unui anumit context social si istoric (comunism, tranzitie), complet dezabuzat. [...] Perspectiva erotica este, de fapt, modul unic in care se poate descoperi in lumea actuala, in care autenticitatea e imposibila, o anumita amprenta individuala a fiecarei fiinte, diversitatea experientei erotice fiind singura cale de a-i descoperi pe altii ca fiinte diferite si momentul singular in care se reveleaza ceva unic in fiecare, in contrast cu indistinctia sociala.

     

Craciun are rolul unui erou civilizator, erotismul din romanele sale este unul dintre cele mai frumoase si mai bine scrise din proza noastra, caracterizata de pronuntate accente morale. Novator prin prisma sesizarii senzorialului prin cuvint, scriitorul gaseste tonul marelui prozator in descrierea eroticului. Asa cum se prezinta, romanul este cea mai comerciala carte a lui Craciun, comercial in sensul unui cosmopolitism extrem de bine dozat si al deschiderii europene.

     

Femei albastre constituie o noua etapa in creatia lui Craciun, prin renuntarea programatica la pasajele metatextuale (extrem de rare) si libertatea lasata personajelor de a se prezenta singure. Este cea mai camilpetresciana carte a autorului, cu cele mai evidente relatii cu proza interbelica (Felix Aderca, autorul romanului Femei, dar si Sebastian sau Holban), nu neaparat cea mai conservatoare, ci cea care renunta explicit la dimensiunea experimentala. Romanul exploreaza toate dimensiunile erosului, dar si simfonia simturilor. Atentia naratorului se opreste asupra privirii, tactilului, gustul, mirosului, descrise in adevarate poeme in proza, de o maiestrie narativa extraordinara.