Poveste pentru timpul prezent

Tendinta interesanta a Bibliotecii Polirom mi se pare publicarea unor scriitoare care aduc Orientul insolit si nelinistitor. Toate autoarele publica in engleza, iar biografia lor si a personajelor – fie masculine, fie feminine tradeaza tensiune intre cele doua identitati ori fractura invizibila provocata de asumarea a doua culturi, ce tind deseori sa se excluda. Ruth Ozeki alterneaza planurile in Poveste pentru timpul prezent si descrie ce inseamna sa te simti japonez in California si american la Tokyo. Folosind conventia manuscrisului gasit, adus de apele oceanului din indepartata Japonie devastata de tsunami, scriitoarea a construit trei povesti – una a scriitoarei, alta a adolescentei bintuite de ideea sinuciderii, si alta a bunicii ei, calugarita budista care a depasit suta de ani. Romanul este saturat de istoria prezentului si de filosofia orientala, incit lectura lui se preschimba intr-o calatorie unica in spiritualitatea nipona.

Cartea e o apologie a puterii scrisului si cititului de a lega oameni care nu s-au vazut niciodata. Nao Yasutani, o adolescenta japoneza care a copilarit in california, nu reuseste sa se adapteze la viata din Tokyo, asa ca se refugiaza in scris.

Poveste pentru timpul prezent transpune modelul Haruki Murakami: constructia pe doua planuri narative, pendularea prezent-trecut, povestiri incasetate, insertia unor confesiuni – jurnal si scrisori, laitmotiv – o opera a culturii occidentale. Ruth Ozeki alege ciclul lui Marcel Proust In cautarea timpului pierdut, inducind temele esentiale: timp si memorie, uitare si anamneza, catastrofa si salvare, scris si citit. (…) Poveste pentru timpul prezent este un fruct tirziu si rafinat al postmodernismului: polemica discreta cu doi autori de referinta pentru inceput si sfirsit de secol XX, jocuri subtile de intertextualitate, balans peste granita fictiunii si confesiunii, pendulare intre istoria de ieri si cea de azi a Japoniei si a Americii, oscilatie intre fizica cuantica si disciplina secreta – „kotodama” sau spiritele cuvintelor. Ruth Ozeki reinventeaza in romanul ei actul scrierii, prin schimb de roluri (cititorul scrie si scriitorul citeste!), intr-un ametitor joc de oglinzi.

Cu fiecare pagina ori am  senzatia ca sint in preajma unor lucruri noi, ori ca ma intilnesc printr-un hazard nebun cu lucruri minunate si uitate. Faptul ca ele exista si ca sint aduse la lumina de o scriitoare atit de versatila, de inteleapta, de atenta la lume ma face sa simt ceva ce traim foarte rar: sentimentul de recunostinta pura pentru faptul ca cineva a scos din propria minte asa o poveste.

Inainte insa de a fi atit de complex sau de complicat, textul lui Ruth Ozeki e frumos, bogat, delicat, intelept, marinimos si melancolic, misterios parca in joaca si consternant in seninatatile lui.(...) Pe de o parte, avem jurnalul unei japoneze de 16 ani, scris cind ea (Nao) e deja hotarita sa se sinucida.(...) Pe de alta parte, o avem pe americanca Ruth, scriitoare retrasa pe o insula canadiana. Ea e cea care gaseste jurnalul lui Nao (adus acolo de valurile oceanului) si care-l descifreaza – ca sa zic asa – sub ochii nostri. Existenta lui Ruth incepe sa consoneze, aproape magic, cu istoria pe care o citeste. Timpurile trairii, scrierii si descifrarii se suprapun intr-un prezent straniu (pesemne cuantic), iar colicile constiintelor (date de istoriile prea mari sau prea mici) isi gasesc leacul intr-o proza a nonsepararii, pe cit de epica, pe atit de meditativa si de poetica.