Zenobia

Dintre scrierile lui Gellu Naum, "Zenobia" îmi pare a avea, cumva, cel mai acut tragism, cea mai acută conştiinţă a "Marelui Derizoriu" (aşa cum numeşte "pohetul" realitatea cotidiană, mereu impregnată la el cu întâmplări stranii), dar în peisajul prozei se distinge net. Chiar dacă faţă de un, să zicem, Rebreanu, romanul experimental al lui Gellu Naum poate fi mult mai dificil de acceptat dacă, în postura de cititor, nu accepţi sintagmele criptice, cronologia confuză (din câte se pare, al treilea capitol, despre culoar, precede primele două capitole), linia de demercaţie foarte fragilă dintre realitate, vis şi poate şi altceva (la un moment dat, plin de seninătate, Naum povesteşte că îl visitau noaptea fiinţe "cu mâini luminoase şi feţe străvezii" care, drept probă fizică, lăsau un... sac de cartofi în mijlocul încăperii) şi inserarea îndrăzneaţă a unor pasaje decupate din ziare, invariabil ştiri cel puţin la fel de greu de crezut ca romanul în sine. Zenobia nu e un roman de dragoste în sensul clasic al cuvântului (a fost etichetat de critici drept "cel mai frumos roman de dragoste din literatura română"), nu numai că scenele erotice lipsesc cu desăvârşire, dar poetul şi personajul Zenobiei (evident, soţia poetului, Lyggia Naum) au o iubire platonică, foarte discretă care, în sine, nu constituie centrul acţiunii. Mai degrabă poate fi descris ca un roman autobiografic, dar, de oriunde ai privi cartea, adevărata teme pare a fi, de fapt, miracolul lumii, al vieţii, cu toate paradoxurile şi "coincidenţele" inerente...