Spuma zilelor

     

Spuma zilelor sau când zarurile arată șapte-nouă În Spuma Zilelor (L'ecume des jours, 1944), Boris Vian (10 martie 1920 - 23 iunie 1959) urmărește curgerea din interior a unei povești de dragoste, depărtându-se de tot ce înseamnă firesc și palpabil. La Boris Vian depărtarea este asumată, nu se face gratuit, și conține undeva în adânc speranţa unei eventuale salvări, chiar dacă aceasta nu survine. O poveste de dragoste, în care este trăită (nu descrisă) explozia în toate amănuntele ei, se sparge în poveștile a două cupluri, cei doi îndrăgostiți protagoniști asumându-și rolurile noi ce-i înstrăinează, drumurile urmând să li se intersecteze sinusoidal de-a lungul paginilor. Colin și Alise aleg să se consume în povești de dragoste ce nu le aparțin și cu care nu au de gând să lupte pentru a le schimba cursul, ba chiar li se dedică trup și suflet, refuzându-și atracția inițială. În spatele libertății totale a imaginației şi a ironiei personajele se văd prinse într-un tragism monden, neputincioși în fața unor vicii (vezi aderarea totală a lui Chik până la epuizarea resurselor de trai față de ilustrul Jean-Sol Partre), în fața unui destin (capacitățile intelectuale dovedite ce depășesc meseria de bucătar a lui Nicolas), în fața unor impulsuri umaniste (Colin oferă o importantă parte din avere prietenului său, sărăcindu-se). Obiectele din jur interacționează cu stările și gravitatea evenimentelor trăite de protagoniști, au un cuvânt de spus empatizând cu natura umană. Povestea episodică a șoriceilor nu poate să nu-mi amintescă de revistele bd Pif, în care, în anumite episoade de animație din dreptunghiurile acelea mai mult sau mai puțin egale, erau redate din loc în loc în partea de jos aventurile unor animale micuțe (fie șoricei sau alte specii), altele decât cele principale. Esențială în căderea personajelor este excursia făcută în adâncurile materialității, în minele de cupru, în natura mocirloasă, gest aproape inconștient care, chiar dacă era doar un loc de trecere spre o vacanță de vis, produce o infestare iremediabilă. Aș echivala această cădere fără întoarcere cu excursia făcută în basmul tragic Tinerețe fără bătrânețe unde contaminarea este, de asemenea, galpoantă și pe toate planurile. La Boris Vian anumite personaje îmbătrânesc galopant, întreg peisajul se chircește, se forțează să-și scuipe actorii din scenă cât mai repede, fără ca feericul anterior să mai poată fi repus la locul lui. Roman de dragoste izbucnind din cele mai adânci straturi ale fiinţei, presimțind cumva paginile din Zenobia, Spuma zilelor vorbește pe limba obiectelor despre evenimentele ce ne secționează, despre evenimentele ce ne deformează, despre evenimentele ce nu ne lasă să iubim total, ce ne înghesuiesc într-un colț de unde libertatea pe care o merităm este transformată de societate într-un rău demn de ocolit, singură munca fiind cea care ne poate defini ca oameni. Aici, birocrația își arată colții, continuând gravitatea și apăsarea din romanele lui Kafka (în special Procesul). Soluția (personală) a lui Boris Vian este imaginația liberă fără constrângeri de natură psihică sau fizică care produc doar nişte așteptări devastatoare. În cuvântul de deschidere al romanului autorul spune: esențial în viață este să emiți despre tot judecăți apriorice. (...) masele dau totdeauna greș, indivizii au todeauna dreptate. Spuma zilelor vorbește de la un capăt la altul, rând cu rând, limba lui Magritte mai repede decât a lui Dali sau Picasso, pentru că la Magritte mai întâlnim această frumoasă îmbinare de duioșie cu violență (Jaquelin Paintier).