Baudolino

     

Romanul asta are tot: aventura, ironie, suspans, exercitii de gindire, fantastic, chiar dragoste (desi cam livreasca). Si are, desigur, ingredientul fiecarui roman al lui Eco (ca si al lui Pynchon) – impresia ca esti un initiat. Mi se pare un roman superior Numelui trandafirului. Aici lui Umberto Eco ii reuseste cu adevarat sa puna laolalta in chip mult mai firesc toate dragostele lui fata de lumea medievala. Baudolino, fara nici o umbra de indoiala, este un roman medieval ce pare scris de un contemporan al lui Don Quijote sau al Decameronului.

     

Sa citesti o carte de Umberto Eco e un sport al mintii extrem de provocator. Baudolino este o carte complicata care te munceste mult, punindu-ti logica si imaginatia la bataie si [...] te face sa iubesti si mai mult decit pina acum povestile, reamintindu-ti ca un fapt marunt – ca acela care „a luat fiinta intr-o mlastina indepartata, in tari barbare si printre oameni barbari” – poate avea o insemnatatea nebanuita si ca lumea pe care o creezi cu propria imaginatie o poate schimba pe cea din afara. Dincolo de povestea in sine si de nenumarate informatii despre istorie, arte si religii, cel mai puternic sentiment cu care ramii dupa terminarea cartii este acela ca oamenii au nevoie nu doar de adevaruri, ci si de minciuni; unele pe care sa le inventeze de buna voie si care sa le dea credinta, chiar si pentru putin timp, ca si cele mai imposibile vise pot fi implinite.

     

In universul preferat al autorului, Evul Mediu, Baudolino isi cistiga pozitia privilegiata pe linga imparatul Frederic Barbarossa prin istetime si farmec personal. Studiaza la Paris, apoi calatoreste in Occident si Orient, in razboaie si cruciade. Cunoscut ca mare aventurier, el este purtatorul unor povesti fantastice, specifice unei epoci in care, la limita cunoasterii incepea fantasmagoria. Fascinati de actiune si elementele senzationale, cei care il asculta se intreaba, totusi, cit este adevar si cit este minciuna.