Mortido

Nimigean isi interpeleaza cititorul de pe coperta, dorind sa-i atraga atentia si in acelasi timp sa-l perplexeze. El se adreseaza unui cititor in stare sa guste artificii savante, pregatit sa inteleaga hazul jocului sau. Dar mai ales sa prinda, in pofida notei comice, miza severa a cartii, seriozitatea ei care desfide orice scortosenie. O. Nimigean este, de fapt, un marturisitor al autenticitatii. Din aceasta perspectiva, e foarte posibil ca epoca nebunilor ani ’90 sa-i fi parut una falsa (cum sint probabil toate, in logica radicala a autorului), de aici rezultind o extraordinara carte a refuzurilor. Nu doar politica si istoria, dar si poezia, sinuciderea ca solutie a libertatii si evidenta (frumusetii) vietii sint negate succesiv in paginile cartii, pina nu mai ramine nici un refugiu. Romanul reprezinta o negatie absoluta, una care impinge cititorul dincolo de propriile limite ale tolerantei morale, facindu-l sa integreze in intelegerea sa insusi nonsensul. Poate ca romanul lui O. Nimigean este un exercitiu spiritual. Nu unul al urii, ci al mortificarii sinelui intr-o dezesperanta solitudine.

Mortido este clar un proiect de ostentatie voita, aglutinanta si auto-intensificatoare. Insa duritatile ramin undeva aceleasi, semn ca autorul si-a schimbat doar arsenalul tehnic pentru a apara atitudinea literara maximalista (apud Shokof) prezenta si in Radacina. Trebuie inteles din start ca Nimigean este un autor junk, tendentios, ostentativ, ludic pina la atrocitati imaginare saturate, un autor punk a carui literatura se sustrage mereu firescului, mainstream-ului si care isi trage subiectele dintr-un realism aproape necrologic. Proza lui Nimigean nu face, in aceasta perioada, rabat de la directia punk: inversarea valorilor, deformarile iremediabile ale moralei, dominatia instinctelor, visceralitatea excesiva si decadenta – acestea sint temele pe care mizeaza autorul in Mortido. Un fel de anti-epopee, o anti-confesiune si o postfata neagra a revolutiei din ’89, in urma careia „haosul libertatii” a dominat anii ’90.

Mortido este un cosmar. O. Nimigean isi tine proza departe de locurile comune incercind sa foloseasca resurse narative surprinzatoare ca sa redea atmosfera timpului. El a inteles ca a-ti aminti produsele din galantarul buticurilor si presei postrevolutionare nu presupune in sine mare lucru, daca nu esti capabil sa reanimezi mentalitatea si limbajul. Adevarata indrazneala a autorului se intrevede prin melanjul lingvistic si sortarea influentelor literare. Anii '90 devin aici o insiruire de basme ce au traumatizat copiii Revolutiei, si asa profund depresivi, basme depanate de un povestitor ucigas. Capitolele au cite un motto (din Ispirescu, Carlo Collodi, Creanga, Frank Baum, J.M. Barrie, Carroll) si anunta continuturile unui vis teribil de urit, rezistent la interpretarile terapeutice. Sa nu uitam, psihanaliza nu vindeca psihoze.

Au trecut zece ani de cind O. Nimigean debuta in proza cu Mortido, un roman ce si-a facut repede loc intre cele mai bizare carti din literatura contemporana. Reeditarea lui Mortido […] aduce un plus prozei lui Nimigean, recuperata, acum, ca un intreg. Mortido este o colectie de confesiuni patafizice. Ambitia lui Nimigean mi se pare mai mult decit o provocare. Crimele lui Abaza, urmarite minutios de indivizi si euri stranii, definesc, minutios, o poetica a patafizicului. Patafizica este o filosofie asurdista, idealista dincolo de absurdul insusi, deoarece presupune ca orice eveniment al realitatii sa fie tratat ca pe ceva extraordinar, in afara simularii. Prizonieri ai realitatilor patafizice, eroii lui Nimigean sint marionete intr-un joc absurdist cu margele de sticla.

O. Nimigean e mai degraba un „naiv” decit un „sentimental” (imprumut terminologia lui Schiller) […] el spune lucrurilor pe nume, nu reflecteaza asupra lor. Face, drege (dovada frecventele recursuri la tonul imprecativ), dar nu mediteaza. Romanul e unul complicat pentru ca exista, in el, doua directii stilistice incompatibile. Una e aceea asa-zicind ludica (un ludic, desigur à la Tarantino), care cultiva intens butaforia (si in care s-ar incadra deopotriva aluziile culturale, citatele, pastisele, regiile ilare ale crimelor) si una sobra, pledanta (in care e clar ca vocea e a lui Nimigean insusi), care se ia foarte in serios si in a carei textura distanta ironica e aproape inexistenta.