Georgeta Mircea Cancicov. Spatiile imaginarului

Descriere

Acest mic segment al lucrării oferă o imagine veridi­că a unei lumi pe care prozatoarea a evocat-o uneori cu nostalgie, alteori cu asprime, niciodată cu indiferenţă ori detaşare solemnă, conştientă fiind de dispariţia acestui univers sub tăvălugul neiertător al timpului. 

Istoria literaturii române înfăţişează un peisaj divers în care, asemenea celui geografic, piscurile alternează cu plaiurile şi versanţii odih­nitori, cu dealuri şi văi umbrite, cu lunci însorite şi pante abrupte. în acest relief variat piscurile se remarcă mai clar şi în toată semeţia lor, înconjurate fiind de obcini mai joase, acoperite de vegetaţii ce asigură odihna spiritului şi recon­fortul privirii. E dificil, dacă nu chiar imposibil de imaginat în peisajul literar un pisc străjuind solitar, înconjurat de un spaţiu întins în plan orizontal îndepărtat. Desigur, Eminescu e singular prin anvergura geniului său, dar temele poeziilor sale se regăsesc şi la alţi poeţi contemporani şi în tradiţia literară românească, după cum sublinia polemic G. Călinescu în monumentala sa Istorie... Eminescu poate fi interpretat ca un poet foarte mare doar încadrat de ceilalţi scriitori, prin efectul comparaţiei în cadrul dezvoltării limbii române lite­rare şi a literaturii artistice.

într-o istorie a literaturii, scriitorii de primă mărime, comparaţi cu piscurile geografice, coexistă cu celelal­te valori care prin individualitatea lor asigură trăinicia şi varietatea genurilor şi speciilor literare şi, până la urmă, a literaturii însăşi. Alături de cei mari şi foarte mari, fatalitatea clasificărilor îi recomandă pe ceilalţi ca fiind minori, unii dintre ei însă interesanţi în anumite laturi care pot precumpăni la un moment dat întrucât priveşte receptarea operei lor. Operele tuturor influenţează în mod diferenţiat gustul şi percepţia care, la rândul lor, aduc modificări în timp în ceea ce priveşte evaluarea operelor.

Lucrarea mea se referă la biografia şi la opera Georgetei Mircea Cancicov, o scriitoare, dacă nu de primă mărime, totuşi importantă în evoluţia prozei româneşti contemporane. Analizând literatura lui Calistrat Hogaş, G. Călinescu îl catalo­ghează pe scriitor drept „un minor mare“, prin urmare, demn de a figura în istoria literară. Oricare ar fi criteriile după care se conduce cel ce alcătuieşte o istorie a literaturii române, am convingerea că nu poate ignora aportul acestui scriitor.

într-un fel asemănător se cuvine să evaluăm contribuţia Georgetei Mircea Cancicov la evoluţia prozei româneşti, scriitoare a cărei activitate literară poate fi urmărită pe parcursul mai multor decenii, timp în care formulele literare au cunoscut serioase schimbări. Ea debutează în deceniul în care cei mai de seamă prozatori români din prima jumătate a secolului nostru ajunseseră la deplina maturitate artistică, publicaseră cele mai impor­tante opere, iar unii se apropiau de sfârşitul carierei literare, cum e cazul lui Liviu Rebreanu. Sadoveanu însuşi după publicarea trilogiei Fraţii Jderi, va relua într-un nou roman tema şi subiectul din Şoimii, romanul său de tinereţe şi de debut în volum (1904). Dar între timp se impuseseră proza obiectivă, proza analitică, povestirea (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-­Bengescu, Mihail Sadoveanu). Proza deceniului al cincilea şi în bună parte a celui de al şaselea e mai puţin subordonată crite­riului estetic, cât mai mult altor valori ce ţin de împrejurările istorico-sociale ale acelor momente. Operele în majoritatea lor apărute în acei ani, „interesante“ şi „teziste“, după o formulă a lui Tudor Vianu reluată şi aplicată de criticul literar Ion Simuţ într-o recentă încercare de sinteză asupra literaturii române actuale (Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura „Cogito“, 1994) consideră că în privinţa romanului contemporan, putem deosebi două mari categorii, fără să avem în vedere neapărat criteriul estetic, ci mai mult conducându-ne în aprecierile noastre „după valoarea accentuată sau favorizată“ (p. 264).

Aşadar, prima categorie ar fi reprezentată de romanul istoric care cuprinde „o mulţime copleşitoare de titluri de la Un om între oameni de Camil Petrescu până la fluviul Zăpezilor de-acum un veac de Paul Anghel”. Cealaltă categorie, numită de Ion Simuţ în sinteza sa romanele actualităţii se subdivide la rândul ei în alte patru grupe tematice: romanul politic (al elitelor), romanul rural (s. n. - I. I.), romanul industrializării socialiste şi realismul cotidian (al individului anonim). în nici una din aceste categorii nu întâlnim numele Georgetei Mircea Cancicov. De ce să dezarmăm, totuşi? O sinteză, oricât de respectabilă, nu poate avea decât în cazuri excepţionale pretenţii de exhaustivitate. Şi apoi, felul în care este editată opera scriitoarei în discuţie e oarecum particular.

Ea debutează şi atrage atenţia criticii literare spre sfârşitul deceniului al patrulea, după care intervine o tăcere prelungită aproape dincolo de firesc până la noile apariţii, ajutate, desigur, de o fericită longevitate a scriitoarei. Poate că editarea operei atât de dispersată în timp nu a favorizat interesul acut al criti­cii literare, la care trebuie să adăugăm particularităţile scrisu­lui Georgetei Mircea Cancicov care nu se înscriu pe linia inovaţii­lor ce intervin în evoluţia prozei româneşti în deceniile al şapte­lea şi al optulea, ci în continuitatea unor vectori ai tradiţiei prozei de extracţie rurală. Dar nu încape îndoială că aceste parti­cularităţi pot să stimuleze încă interesul cititorului, al acelui cititor familiarizat chiar şi cu inovaţiile prozatorilor optzecişti cu proza obiectivă ironică sau cu experimentul textualist. De altfel, în al său Dicţionar de literatură română contemporană, Marian Popa exprimă câteva din trăsăturile esenţiale ale prozei Georgetei Mircea Cancicov, menite să reziste, e de crezut, la examenul timpului: „Bună povestitoare, francă şi fără cenzură, prozatoarea armonizează etnograficul, cu observaţia concretă delectantă; lumea ei este una fără mari probleme, cu oameni cheflii, dornici de farse fără consecinţe grave sau angajaţi în acţiuni ridicole. Tonul zeflemist predomină (Bucureşti, Editura „Albatros”, 1971, p. 124).

Prin urmare, alegerea titlului lucrării mele se bazează înainte de toate pe considerente literare. Am dorit să re-constitui o biobibliografie care dusă la bun sfârşit va reliefa un profil literar demn de interesul cititorului contemporan. Dar în directă legătură cu aceste considerente se află altele de natură didactică. într-adevăr, pentru un profesor de limba şi literatura română, peisajul artistic reprezintă spaţiul interesului nepărtinitor.

Cu alte cuvinte, profesorul de literatură română nu-şi poate permite adânci efuziuni lirice în faţa poemelor lui Eminescu, în detrimentul receptării obiective a altui poet român. Ca şi criticul literar animat de ideea deplinei obiectivităţi, profesorul de literatură română îi situează pe Rebreanu ca şi pe Georgeta Mircea Cancicov în acelaşi spaţiu al interpretării, operând, fireşte, cu criterii adecvate de apreciere. Rezultă de aici că în faţa judecăţii critice nu există priorităţi şi refuzuri.

Opera literară a Georgetei Mircea Cancicov nu e studiată în ciclul gimnazial, nici în liceu. Fireşte, numele ei poate fi invocat, după cum, în cazul analizei prozei de inspira­ţie rurală a unor autori, se pot face cuvenitele comparaţii. Din această perspectivă consider că Georgeta Mircea Cancicov e o scriitoare importantă.

M-a impresionat capacitatea scriitoarei de a re­învia oameni, locuri şi fapte de viaţă dintr-o perspectivă plină de umor, extinsă uneori până în marginile grotescului. Proza ei e spontană, deschisă, tonul abordării evenimentelor existenţei – frust.

Dintr-o altă perspectivă, în alegerea lucrării au avut greutate şi unele considerente de natură afectivă.

Ca băcăuan, m-a surprins să întâlnesc în paginile romanelor şi povestirilor tipuri de oameni şi locuri uşor de recunoscut în vecinătatea Bacăului sau descrieri ale unor eve­nimente despre care mai vârstnicii locuitori de aici îşi amin­tesc cu uşurinţă. Dar precumpănitoare a fost ideea că această lucrare ar putea aduce contribuţii la cunoaşterea operei şi personalităţii Georgetei Mircea Cancicov.

Nu mi-am propus realizarea unei monografii a ope­rei, ci a unui excurs, în înţelesul de biografie adnotată a operei şi referinţelor, precedată de Cronologie şi de Arta narativă la Georgeta Mircea Cancicov.

Lucrarea va fi completată de o „Iconografie”. Cerin­ţele de sistematizare a lucrării m-au condus la stabilirea unei metode de lucru în care cronologia, odată stabilită, să furnizeze nu numai elementele unei introduceri dar şi cadrul istorico-social în care şi-a desfăşurat activitatea scriitoarea.

Cronologia cuprinde şi unele date furnizate de scrii­toare, precum data şi locul naşterii (29 Mai 1899), anul căsăto­riei cu Mircea Cancicov (1926).

în studiul asupra operei am propus două puncte de vedere noi care pot deveni fertile pentru investigaţiile ulteri­oare:

- în primul rând că între volumele în proză şi romanele Georgetei Mircea Cancicov există o legătură intimă, că unele le explică pe celelalte;

- în al doilea rând am ajuns la concluzia că în opera scriitoarei există un motiv central, în jurul căruia gra­vitează întreaga ei creaţie. Acest motiv central îl reprezintă POENII, satul cu ţăranii şi boierii lui, cu obiceiurile, men­talităţile şi evenimentele lui. Poeni e un fel de spaţiu mitic, un fel de fântână mirifică din care prozatoarea îşi soarbe substanţa operei.

De aici puterea prozatoarei de a depăşi memorialis­tica şi reportajul şi de a recrea lumea pe care a cunoscut-o. Ea se referă în paginile romanelor şi povestirilor la frământă­rile acestei lumi.

Perioada cea mai fecundă pentru afirmarea publică a scriitoarei poate fi considerată cea a anilor 1938 - 1942, când apar, la intervale scurte, romanele: Poeni. Din viaţa satului meu şi Moldovenii – două ediţii în acelaşi an (1938) şi Dealul Perjilor – povestiri, volumul de poeme în proză Cântare timpului (1940), povestirea Pustiuri (1942), precum şi fragmente din romane sau diverse povestiri în publicaţii periodice ca: Familia (Botezul – fragment din Poeni), „Adevărul literar şi artistic” (iunie 1938 Purhedia – fragment din Poeni), Minte crudă – povestire – „Revista Fundaţiilor Regale” – 1 august 1940, Naive – povestire – 1 august 1940, Ursita – nuvelă – martie 1940.

Caracteristic pentru opera literară a Georgetei Mircea Cancicov nu este numai evocarea locurilor natale faţă de care dovedeşte o extraordinară memorie afectivă, ci şi faptul că plecând de la propria experienţă de viaţă, reuşeşte să creeze o nouă perspectivă a ţăranului moldovean, prin recrearea realităţii cu o simplitate şi naturaleţe care au sur­prins critica la epoca apariţiei.

în capitolul cel mai întins al lucrării „Bibliogra­fia operei şi a referinţelor”, am evidenţiat aproape tot ce a scris Georgeta Mircea Cancicov, precum şi aproape tot ce s-a scris despre ea. în acest capitol am inclus titlurile unor opere care nu s-au mai reeditat după 1944 (Un vis – 1936; Dealul Perjilor – 1938 ; Cântare timpului – 1940) sau ale unor scrieri risipite şi uitate prin revistele ce apăreau între cele două războaie (nuvela Ursita – „Viaţa Românească”, 1940; povestirea Naive – „Revista Fundaţiilor Regale”, 1940; poves­tirea Minte crudă).

Sistematizarea materialului cuprins în bibliogra­fie s-a făcut ţinând seama de:

- separarea operei de referinţele critice;

- adoptarea ordinii cronologice în organizarea titlurilor din bibliografie;

- indicarea apariţiilor succesive, astfel încât fiecare volum, povestire să poată fi urmărite de la ediţia princeps până astăzi.

Presa interbelică şi postbelică s-a preocupat de opera literară şi de personalitatea scriitoarei prin numeroase prezentări şi analize critice, cele mai multe insistând asupra lirismului prozei şi relevând talentul autoarei de a contura universul ţăranului moldovean, valoarea documentară a scrierilor acesteia, puterea de investigaţie socială şi psihologică a Georgetei Mircea Cancicov.

Dintre numeroasele aprecieri critice se remarcă acelea aparţinând unor personalităţi, precum : G. Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, P. P. Perpessicius, Cella Delavrancea ş.a. Din perspectiva acestor contribuţii critice rezultă că proza Georgetei Mircea Cancicov reprezintă un segment important în evoluţia literaturii noastre de inspiraţie rurală. De altfel, însăşi arta scriitoarei a evoluat vizibil de la prezenţa umoru­lui grotesc la reacţia faţă de evenimentele istoriei noastre contemporane, ceea ce denotă nu numai un simţ al etnograficu­lui, dar şi al socialului în schimbare, o percepţie mereu vie a existenţei.

Prin realismul crud, pe linia deschisă de opera literară a lui Liviu Rebreanu, care a rupt definitiv cu viziu­nea idilică asupra vieţii ţăranului român, proza Georgetei Mircea Cancicov constituie un capitol original în peisajul literar românesc din ultimele cinci decenii, demn de interesul citito­rului obişnuit, dar în egală măsură şi de atenţia criticului literar.

Lucrarea prezentă cuprinde în final o „Iconografie” care, cu excepţia fotografiei reproduse din revista „Ramuri” (septembrie 1970 – Georgeta Mircea Cancicov - adolescentă), este în totalitate inedită, ilustrând, cum se şi cuvine, locurile natale ale scriitoarei pe care le vom recunoaşte transfigurate în opera ei literară.