Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956

Descriere

Cu un cuvînt înainte al Margaretei Dorian şi o prefaţă de Valentin Protopopescu.

Odată cu acest volum, Jurnalul început de Emil Dorian în tinereţe îşi joacă actul ultim şi cortina. Notele sale dintre 1949 şi 1956 completează o lungă experienţă scriptică în care om, tată, medic, autor şi cetăţean îşi trec vocile distincte prin numeroase registre, fiecare rămînînd fidelă sieşi. Desigur, îndoindu-se, crispîndu-se, justificîndu-se, jubilînd, deplîngînd. Şi aceasta mereu faţă de sine.
Discuţia cu propria conştiinţă este în epoca 1949-1956 mai apăsată decît în anii anteriori, căci şi vremurile erau apăsătoare. în schimbările uriaşe prin care trecea România atunci, nefericirea şi nemulţumirea par la locul lor. Dar nu toată lumea le-a trăit la fel. Dorian, om de stînga de cînd se ştie, care frecventează lumea literară aprobată sau tolerată de noul regim comunist, pare la adăpost de zguduiturile nedrepte ale sorţii împărtăşite de milioane de români. Şi totuşi ! Emil Dorian nu face parte dintre aleşii de categoria întîi. în categoria a doua sau chiar a treia de « privilegiaţi », liniştea de viaţă şi de spirit nu era deloc asigurată.
Iar dacă luciditatea şi sensibilitatea erau şi ele prezente fără răgaz, ca în cazul de faţă, notele de jurnal devin un bun preţios : înregistrează neaşezarea straturilor umane, inadecvarea literaturii la cererile maximaliste ale propagandei, întîlniri cu comisari nesiguri şi cenzori improvizaţi, cu antisemiţi de toată mîna, cu impostori de toate gradele, imagini ale oraşului care se schimbă zvîrcolindu-se şi ale naturii nesimţitoare dar adînc simbolice, ca pentru orice om cultivat.
Cortina : 1956. Cu cîteva luni înainte de a muri, Emil Dorian, grav bolnav, citeşte despre raportul lui Hruşciov la Stalin şi scrie ultimele sale pagini grave despre aproximaţii şi aberaţii de sistem. Incheie cu un poem : o nouă şansă de grotesc pentru omenire, o greşeală proaspătă care aşteaptă să se coacă.
Cei care se mai întreabă cum poate arăta înţelepciunea în vremuri de prigoană-de război-de scălămbăială ideologică găsesc cu siguranţă un răspuns în ansamblul Jurnalului lui Emil Dorian.

Adina Kenereş

ClarObscur

Fragment din Cuvîntul înainte al Margaretei Dorian, fiica autorului

[...] Despre aventura care a salvat manuscrisul acestui jurnal am scris şi altă dată. Reamintesc aici că jurnalul a fost în primul rînd salvat prin propriile lui puteri, prin prestigiul pe care îl avea printre prietenii tatălui meu şi încrederea în valoarea lui. Existenţa jurnalului le era cunoscută. în cîteva rînduri l-am auzit citindu-le din el musafirilor literari, o întreagă generaţie de scriitori şi artişti care apar şi în notele lui : Ury Benador, Ion Călugăru, Beate Fredanov, Tudor Arghezi, Sonia Cluceru şi alţii care în unele după-amieze « se urcau la Dorian » la ora ceaiului după zvonuri şi veşti, o mică lectură de poezie sau o încăierare amicală pe o temă arzătoare. Dar cea care a organizat salvarea jurnalului a fost mama. După moartea tatei, mama şi-a pregătit plecarea cu un curaj îndîrjit şi o asprime în toată fiinţa pe care nu i le cunoşteam şi care m-au speriat când am întîlnit-o, după opt ani, într-un Paris îngheţat şi ostil, unde ve­nisem să o întîmpin. spanînainte de plecare, mama a transportat sin­gură cele 24 de caiete la locuinţa dr. Moses Rosen, şef-rabinul României. Rămînea înţeles că dr. Rosen va încerca, în desele lui călătorii în străinătate, să scoată personal, unul cîte unul, ca­ietele jurnalului sau să aranjeze un transfer prin curierii diplomatici ai timpului. în vederea acestor transporturi ilegale, volumul manuscrisului trebuia redus. Timp de un an, o prietenă a ma­mei, Blanca Brucar, soţia filosofului şi istoricului I. Brucar, o furnică harnică şi tăcută, a luat pe rînd acasă cîte un caiet din jurnal şi, conform planului mamei, l-a transcris pe o foiţă mi­ra­culoasă, care şi-a păstrat cu îndărătnicie integritatea de-a lungul unei jumătăţi de secol, pentru a-l readuce apoi în ascunzătoa­rea din casa Rosen, plecînd cu următorul caiet în servietă. Cu toate sforţările, dr. Rosen, cu care m-am întîlnit de două ori la New York în aşteptarea jurnalului, n-a izbutit să-mi aducă nimic. Călătorii din avioanele de la Bucureşti aveau bagajele scoto­cite la plecare. Al patrulea personaj legat de salvarea jurna­lului, Heinrich Moscovici, prieten vechi al familiei – atît de vechi şi atît de frecvent în casa noastră, încît a intrat, împreună cu copilăria mea, în primul meu roman –, stabilit de puţin timp la Berlin, cu legături la Viena, « veghea din umbră », aşteptînd momentul ideal. Momentul a fost un congres medical la Bucu­reşti, iar persoana, un medic vienez a cărui identitate nu mi-a fost niciodată divulgată. Am aflat doar că paginile manuscri­sului au fost ascunse printre hîrtiile şi broşurile medicale din bagajul medicului vienez. îmbujorat de victorie, prietenul fami­liei a întîmpinat jurnalul pe aeroportul din Viena dar, din pri­cina unei neînţelegeri, l-a trimis mai întîi în Israel, unde a fost citit şi recitit cu nesaţ, şi de-abia de acolo mi-a fost expediat. Şi astfel, într-o după-amiază de toamnă blîndă de New En­gland, poştaşul mi-a adus un pachet uriaş, învelit într-o hîrtie jerpe­lită, cu sforile atîrnînd abătute. Jurnalul, cartea vieţii lui Emil Dorian, fusese expediat cu vaporul, nerecomandat şi fără asi­gurare, dar, încrezător în treburile misterioase ale Providenţei, îmi parvenise nevătămat.

Primul fragment din jurnalul lui Emil Dorian, anii 1934-1944, anii de prigoană în România, este publicat întîi în 1982, în traducere engleză de Mara Soceanu, cu o introducere a is­to­ricului Mihail Stanislawski, sub titlul The Quality of Witness (« Calitatea de martor »), Jewish Publication Society, Phila­del­phia. Cartea primeşte un premiu însemnat, The Jewish National Endowment. Paisprezece ani mai tîrziu, Editura Hasefer publi­că acest fragment în originalul românesc, intitulîndu-l Jurnal din vremuri de prigoană. în 2006, Editura Compania continuă publicarea cu episodul anilor 1945-1948, sub titlul Cărţile au rămas neterminate şi cu o prefaţă de Valentin Protopopescu. [...]

Fragment din Emil Dorian sau terapia diaristică, prefaţa lui Valentin Protopopescu

[...] In jurul său lumea se rinocerizează – o constatare ce nu are ca­racter etnic, nici măcar naţional, ci general uman. Pur şi sim­plu, oamenii îşi ies din ţîţîni, bunul-simţ sucombă, dela­ţiunea şi trădarea pun între paranteze orice urmă de moralitate, tabla de valori se vede răsturnată şi mediocritatea asasină îl uzurpă pe însuşi Dumnezeu. Diaristul îşi priveşte prietenii, co­re­ligionarii, tovarăşii de ideologie, compatrioţii... şi nu-i mai recunoaşte. împrejur se porneşte un macabru dans al ororii, rit­mat de o muzică sinistră, iar publicul este compus, într-o pro­porţie covîrşitoare, din mutanţi morali.
In sufletul său se duce o luptă cumplită între credinţa de neoprit în valorile stîngii radicale şi realitatea unei reforme care distruge vieţi, conştiinţe şi opere. Evreu care a supra­vie­ţu­it Holocaustului, om dedicat unei viziuni politice utopice – comunismul – şi, mai ales, spirit liber, unul ce nu-şi află locul într-o societate uniformizată, Emil Dorian se găseşte în cea mai ingrată situaţie cu putinţă. Evreul, stîngistul şi progresistul nu pot renunţa la speranţa în revoluţia roşie mondială, pe de o par­te ; pe de alta, insul de bun-simţ, justiţiarul şi militantul ci­vic nu pot eluda stridenţa unei realităţi ce nu are nimic în co­mun cu fantasma comunistă. Oare există soluţie ? Oare se poate ieşi dintr-o asemenea dilemă existenţială ?
Din păcate, orice răspuns rămîne în registrul tragic. Din fe­ricire, disperarea generată de un asemenea răspuns poate evita o decizie radicală, depresia sau chiar sinuciderea prin re­cur­sul la eva­ziune. Emil Dorian află astfel o ingenioasă şi salutară cale mediană între fidelitatea faţă de cauză şi asu­ma­rea unei realităţi pe care să o transfi­gureze diaristic. Altfel spus, se refu­gi­a­­ză în scris : devine martor, consemnează, descrie, re­fu­ză să uite, nu trece cu vederea, acumulează date, creionează por­tre­te, face hermeneutică aplicată la faptul istoric, dar, mai ales, su­pra­vieţuieşte moral. Jurnalul devine camaradul, confe­so­­rul şi psi­ha­nalistul său, adeseori cel mai bun prieten. E o pre­­zenţă tăcută, care suportă orice grozăvie. Nu condamnă, în­ţe­le­ge şi sto­chează, îngheţînd timpul şi făcînd prezentul su­por­tabil. [...]