Eseu despre orbire (ediție de buzunar)

     

Romanul este remarcabil din mai multe motive. In primul rind, Saramago scrie intr-o maniera care poate fi descurajanta la prima vedere. Autorul foloseste foarte putin semnele de punctuatie si paragrafele, nu exista liniuta de dialog, nu stii cind intervin personaje noi si de multe ori nu poate fi identificat personajul care vorbeste. Pare ca e o debandada generala si sint momente in care povestea devine haotica, dar intr-un mod genial. In general, poti urmari actiunea, chiar daca uneori devii confuz. Dar odata ce ati intrat in poveste, acest stil de scris devine natural si-l veti putea urmari cu usurinta. Eseu despre orbire este o poveste despre fragilitatea umanitatii si a societatii, despre natura umana. Lipsita de puterea de a vedea, societatea este nevoita sa se adapteze si sa se schimbe peste noapte, „uitind” toate regulile si anulind barierele de orice fel – de virsta, rasa sau clasa sociala.

     

„Cred ca n-am orbit. Cred ca sintem orbi, orbi care vad, orbi care vazind nu vad”. Aceasta ar fi ideea fundamentala a cartii lui Jose Saramago – cea data de cuvintele care incheie romanul Eseu despre orbire. Este limpede ca Saramago e convins de faptul ca toata istoria noastra se afla sub semnul orbirii, ca toate societatile, toate ideologiile s-au dovedit falimentare si indreptate impotriva persoanei umane. Cartea lui nu face altceva decit sa treaca in revista pas cu pas toata nebunia unei lumi atinse de boala, de orbire. Avem in aceste rinduri etapele – instalarea bolii, spaima autoritatilor, masurile represive, inchiderea celor bolnavi, controlul asupra lor – si toate aspectele reprimarii, ale decaderii fizice, ilustrata prin mizeria ce culmineaza cu momentul in care pina si cele mai intime conditii de igiena lipsesc. Oamenii sint pusi in fata propriilor dejectii si a imposibilitatii indepartarii lor pina si de pe propriile trupuri. Nimic nu este mai grav decit asta. Depresia este cea care insoteste abjectia caderii. Dar e abia inceputul. Caci apoi, in lipsa resurselor de hrana, se instaleaza caderea morala. Apar taberele. Sint unii care-si aroga rolul de stapini, controlul asupra resurselor si obligativitatea celorlalti de a se supune legilor pe care conducatorii le impun. Una dintre ele este vinzarea trupurilor. Femeile celor opresati devin moneda de schimb. Insa aici intervine „eliberatorul”, figura mesianica – o femeie, sotia doctorului oftalmolog (cel din cabinetul caruia a inceput nebunia), – este singura persoana care vede in tot acest univers terifiant, intunecat. Ea cunoaste realitatea si se revolta. Iar revolta ei merge pina la crima. Finalul cartii coincide cu vindecarea. Ramine insa avertismentul lui Jose Saramago: nimic nu ne arata ca sintem vindecati, ca nu sintem orbi tributari pornirilor noastre de a suprima, de a controla, de a ucide. Avem in fata un roman profund, o radiografie necrutatoare a tuturor esecurilor trecute sau viitoare in materie de organizare a societatii. Romanul este o invitatie adresata fiecaruia dintre noi in a avea constiintele treze in fata oricarui derapaj ideologic.

     

Prima intilnire cu aceasta opera a fost in vara anului 2004, cind abia terminasem liceul si ma astepta o vara linistita, plina de lecturi frumoase si „neobligatorii”. Am apreciat inca de la inceput faptul ca Saramago nu s-a obosit cu detalii neimportante, ci a intrat direct in orbirea ce inconjoara intreg romanul. Incercam sa inteleg ce inseamna o orbire alba, cum ar fi sa nu vezi si sa nu simti nimic decit o mare alba ca laptele. Autorul impresioneaza prin capacitatea sa de a crea o lume ciudata, paralela acesteia. Mi-a fost greu sa ma obisniesc cu lipsa liniilor de dialog sau a ghilimelelor care sa-mi arate vorbirea directa, dar am reusit sa urmaresc, totusi, succesiunea evenimentelor si a replicilor. Orbecaiam, uneori, printre rinduri, intelegind, o data-n plus, imaginea lui Saramago asupra a ceea ce dorea sa imi arate. De asemenea, e greu sa intelegi cum o societate atit de bine pusa la punct poate pica imediat in haos. Ai crede ca toate guvernele, toti conducatorii ar gasi o solutie pentru aceasta problema. Dar, ce solutie sa gaseasca atunci cind pina si ei „intra-n rind cu lumea” si orbesc? Opera urmareste un singur grup de persoane care, in conditii normale, nu s-ar fi asociat vreodata. Avantajul lor este existenta unei femei care, fara stirea celor din jur, poate vedea. Ea este o eroina cum rar se intilneste in literatura: capabila sa-l ingrijeasca pe sotul sau si pe ceilalti ca pe niste simpli copii. Toti depind de ea si au o incredere „orbeasca” in faptul ca alaturi de ea vor fi salvati. O lunga perioada de timp locuiesc intr-un sanatoriu dezafectat unde fusesera trimisi in carantina. Intra intr-un conflict cu alti orbi, ca ei: sufera, mor, ucid doar din cauza lipsei mincarii. Dupa ce orbirea cuprinde intreaga lume, grupul se muta in afara sanatoriului si ajunge la vechea locuinta a doi dintre membrii sai. Orasul este dezolant, grupuri de orbi se straduiesc sa supravietuiasca, inconjurate de mizerie si moarte la orice pas. Finalul e si el unul surprinzator, asa cum e tot romanul. Am ramas mut o lunga perioada de timp, incercind sa diger ceea ce autorul imi asezase in fata. Fragilitatea individului si a societatii, per ansamblu, este extrema. Tot ceea ce noi construim de mii de ani poate disparea in decursul unei singure generatii, iar Saramago reuseste sa surprinda o „felie” din acest declin intr-un roman ce va ramine, in opinia mea, un pilon al literaturii secolului al XX-lea. Daca nu ati citit aceasta carte, v-o recomand cu drag. Va va face sa intelegeti multe lucruri altfel decit o faceati pina acum. Distopia totala, cred eu, ne face sa reevaluam toate gindurile si valorile dupa care ne ghidam, in decursul vietii noastre.

     

In Eseu despre orbire, existenta devine o multiplicare a absentei, un labirint al umbrelor pierdute in umbra, tocmai din cauza disparitiei celor mai marunte forme de manifestare a umanitatii, din cauza descompunerii oamenilor in plasa idealurilor superficiale. Romanul lui Saramago creeaza, desavirsit, o imagine terifianta, sumbru-rascolitoare a ramasitelor unui univers, dar si o extraordinara analiza a psihologiei individuale, a omului calator catre infringere, catre moartea propriei lumi. O calatorie ce poate fi, insa, intoarsa din drum cu o simpla privire. Una vie – a intelegerii, a deschiderii, a sperantei.

     

Fără a data sau localiza acțiunea ca să poată imprima cărții o notă de generalitate, fără a atribui nume personajelor ca să poată surprinde mai mult esența umană decît o identitate anume, fără a alege un titlu clasic ca să poată permite subiectivității să se desfășoare și, la fel de bine, fără a delimita dialogul de narațiune ca să poată da consistență scriiturii, autorul portughez scrie febril, folosind enun­țul amplu, aproape neîntrerupt. Lingvistic inspirat și literar expresiv, s-ar putea spune că scrie despre cine suferă şi nu vede consecinţele. (…) Joc politic și social, de imagine și de stare, de anatomopatologie și de psihologie. La prima vedere, necesar. Apoi, cînd cutremurător, cînd revoltător.