Nadja

     

Scriptural si grafic, Nadja poseda o frumusete nelinistitoare. Textul lui Breton poate fi interpretat ca un parcurs initiatic in labirintul parizian, un spatiu ale carui elemente arhitecturale sint animate de o viata secreta. In fond, suprarealismul este o cautare a acestui fond reprimat pe care artistul il poate accesa doar abandonind tabuurile si prejudecatile stilistice ale lumii care il preceda. Obiect halucinatoriu si model de vigoare experimentala, Nadja combina, magnetic, fortele poeziei, vazului si iubirii. La aproape un secol de la aparitia ei, in 1928, proza lui Breton aduce pina la cei de astazi timbrul si culorile unor viziuni psihedelice.

     

Ce este, asadar, Nadja? O oda adusa iubirii? Poate. Un imn inchinat Femeii? Suna patetic. O scriere care se revolta impotriva insusi actului de a scrie? Si asta. Dar care este miza ei, daca are vreo miza? Unde se afla ea? In ce? Evident, in procesul de transfigurare a realitatii, facut constient, tocmai de dragul acestei transfigurari. Lumea e prea banala pentru a fi lasata asa, pare sa spuna Breton. Ea trebuie infrumusetata, complicata, transformata din obiect in subiect, in eu si traita cu sufletul la gura. Acest lucru trebuie facut, nu scris, Breton este constient de asta, dar cum poti sa impartasesti si altora din aceasta frumusete daca nu gasesti o modalitate de a o exprima cumva? Nadja e tocmai o asemenea incercare. Limitata, incompleta, ambigua, dar ispititoare si, va jur, imposibil de refuzat.

     

Naratorul pare a fi preocupat pur si simplu de intilnirea cu lucrurile care sa il surprinda, urmind sa isi lase mintea libera sa exploreze si sa divagheze pe orice tema, pornind de aici. Realitatea in romanul lui Breton sau mai degraba, anumite elemente din realitate devin doar pretexte, doar surse punctuale si ocazionale pentru o desfasurare mentala mai mult sau mai putin aleatoare. Sursa cea mai stabila a romanului pentru asemenea exercitii imaginative se dovedeste a fi Nadja, o femeie subtire, cu zimbet imperceptibil, cu ochi de feriga, cu o situatie materiala precara, pe care naratorul o cunoaste pe strada si care stimuleaza succesiv, curiozitatea dar si plictiseala povestitorului. Intreg romanul pare un soi de stare de expectativa a neobisnuitului, iar impresiile protagonistului oscileaza, intre plictis si interes, in functie de locurile si persoanele de care se loveste.

     

Nadja de Andre Breton (traducere, postfata si note de Bogdan Ghiu), cartea fetis a suprarealismului, netradusa vreodata in romaneste din 1928 cind a aparut in Franta si pina acum, acel poem in proza care se incheie cu celebra fraza: „Frumusetea va fi convulsiva sau nu va fi deloc”.

     

De ce toata lumea isi da seama brusc ca este prima traducere din Andre Breton, ca Nadja, pe care toti o stiu, a fost abia acum tradusa?. Explicatia cred ca este una singura, si anume ca cultura romana a fost parte activa la avangardele europene. Nadja a fost citita, discutata si comentata inca de la origini, adica din 1928, cind a aparut pe viu, in direct. Avangardele romanesti au fost o cultura europeana in consonanta. Nu am fost doar receptori ca in alte sectoare ale culturii, ci am fost actori. Andre Breton este ca un autor roman. Exista un sentiment de colegialitate. Dar abia acum descoperim ca aceasta carte nu era tradusa, desi stim despre ce e vorba, desi practic toata lumea culta, ca sa spun asa, a citit-o. Pe de alta parte insa, poate ca acum era momentul sa fie tradusa, pentru ca avangardele au devenit istorie. Cind spun avangarde, spun expresionism, futurism, suprarealism, dadaism si multe altele mici. Ele sint numite la pachet avangardele istorice. Dupa ele, prin anii ’60-’70, au mai existat postavangardele si mai ales transavangardele. Or, incet, incet, avangardele acestea incep sa implineasca suta de ani.