Patria la care ma intorc

Descriere

Editura Fides anunţă apariţia volumului de poezii intitulat „Patria la care mă întorc”, semnat de Ionuţ Caragea. Cuvântul înainte îi aparţine poetului Adrian Erbiceanu, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar coperta a fost realizată de Vlad Turburea.

„Patria la care mă întorc” cuprinde 48 de poeme şi este structurată în trei cicluri: „Rugă ultimului poem”, „Poeme pentru Nicoleta” şi „Aceiaşi ochi albaştri de metil”.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ şi membru onorific al fundaţiei "Maison Naaman pour la Culture", Beirut, Liban.

Ionuţ Caragea este absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Ovidius Constanţa. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens” şi a publicat, până în prezent, douăzeci şi patru de volume. Colaborează cu numeroase reviste de literatură, situri de poezie şi citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului "M-am născut pe Google". Foloseşte pseudonimul ''Snowdon King'' în traduceri şi în ficţiune. Publică în februarie 2012, la editura americană Wildside Press, romanul de ficţiune „Uezen”.
în perioada 2003-2011 Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de jucător de rugby începută în România. în paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. în calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. Ionuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). în februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România pentru a fi alături de tatăl său bolnav şi pentru a-şi reface viaţa personală.

Adrian Erbiceanu - Patria la care se întoarce un Poet (prefaţă)

Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo şapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: "...Vezicula biliară îmi explodează / în fabrica de spume amare, / Călăreţ spaţial mă pierd / în galopuri de anorexie mintală...". Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera şi mie. Aşa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului "Delirium Tremens", poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuţ Caragea îşi începea peregrinajul în lumea literară, şi aşa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ).

Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tete-a-tete, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate.

Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni - şi poetul este şi el un om! - destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere - cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului.

Două sunt, cu predilecţie, temele majore ale transfigurărilor sale poetice şi amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în acelaşi poem: "...stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum îşi plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeaşi fală cu aceeaşi dorinţă de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent / acest sandviş cu singurătate între două felii de timp..." ("Regii nimicurilor"). Foamea poate fi acea senzaţie naturală, absolut necesară supravieţuirii sau, prin transfigurare, dorinţa nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul "Foamea", se foloseşte de abstinenţă ca de o forţă a stimulării creatoare. Cu cât o foloseşte mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Şi Ionuţ Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în acelaşi timp, condamnatul şi executorul: "...trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele" (vol.: "Omul din cutia neagră"), dar cu o mare diferenţă: părţii fizice nu i se mai dă aceeaşi importanţă. Conştient, poetul o înlocuieşte, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: "o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / şi am s-o plâng peste lume..." (vol. ibidem, poemul "Omul cu o singură lacrimă").

Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta: "...i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esenţa lucrurilor să guste viaţa / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferinţelor..." ("Rugă ultimului poem").

Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspiraţie şi redirecţionate cu o neaşteptată francheţe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariţia editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-şi dezvălui temerile şi angoasele, frustrările şi speranţele, cu o înlesnire de invidiat: "Vi s-au încurcat minţile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată - / ştie, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Şi muţenia pe muţenie..." ("Protestul umbrei"). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic şocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului!

"Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. în cazul lui Ionuţ Caragea, Electra se lăsa aşteptată. Singurătatea, cu tendinţa ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: "...orice tristeţe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / îşi schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în faţa unui străin / adulmecând osul..." ("Adulmecând osul"). întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: "...am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe şira spinării" ("Muguri"). Şi mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: "...acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / şi întunericul / fără să-mi fie frică..." ("Ar trebui să fiu fericit").

Afirmam, mai acum vreo şase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuţ Caragea este o realitate pe care nu poţi să te faci că n-o vezi; iar într-o postfaţă, a uneia dintre cărţile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viaţă..." din volumul "Absenţa a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică şi să deşire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean şi "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc" ("Patria la care mă întorc").

Editura Fides, Iaşi, septembrie 2012