Cutia cu bătrîni

Comisionarul e o proza remarcabila si (dupa finalul ce rastoarna lucrurile ori lasa deschisa aceasta perspectiva) scrisa in doua cerneluri. Criticii le-au identificat, Dan C. Mihailescu vorbind despre o «revelatie a Dublului», iar Vitalie Ciobanu, despre «framintarile aceleiasi constiinte dedublate». Un microroman de alta factura este Arhivarul, cu o scriitura diferita: una artista, cu parfum si miros arhaic ori cu un mix neologic. Atmosfera va fi creata din elemente de Ev Mediu generic si romanesc. Structura prozei e astfel conceputa incit pe un fir subtire sa poata fi adaugate cit mai multe scene de culoare nelinistitoare. Andrei Oisteanu utilizeaza orice pretext si pliu narativ pentru a desfasura cite un episod de tortura, bestialitate, agonie descrisa minutios, intr-o colectie sui-generis de orori. Legenda este scoasa din terenul ei de reprezentare simbolica si adusa in sfera unui realism dur, greu de suportat. Ambele proze rezista foarte bine celor trei decenii scurse intre momentul scrierii si cel al editiei de fata. Andrei Oisteanu este un scriitor rafinat, cu un debut complicat, aminat si ramas, deocamdata, fara o continuare si o continuitate pe culoarul epic.

Straniu in compozitia lui bipartita, fascinant in epicul pe care-l deruleaza, acest experiment prozastic de tinerete al lui Andrei Oisteanu promitea un romancier adevarat, hranindu-se din temele investigatiilor sale stiintifice (pe care le regasim in volumul Gradina de dincolo. Zoosophia). De atunci, Oisteanu a mai publicat citeva studii exhaustive extrem de serioase (Imaginea evreului in cultura romana, Narcotice in cultura romana) si are in pregatire inca vreo citeva (dintre care Sexualitate si societate e primul). Cu asa detenta, dupa atitea acumulari, ce frumusete de roman ar putea iesi! Numai sa vrea autorul sa-l scrie.

In ceea ce ma priveste, romanul Cutia cu batrini este o carte atipica. Toate celelalte carti scrise de mine sint studii de etnologie si antropologie culturala, de istorie a religiilor si a mentalitatilor. Romanul Cutia cu batrini este exceptia care infirma regula. Dar poate ca tocmai aceasta postura atipica face cartea mai imprevizibila.

Mi s-a parut in aceasta carte de proza ca, dincolo de cunostintele, de eruditia, de simbolurile cu care lucreaza simbologul, dincolo de arhetipuri si de eventuala scriitura mateina despre care s-a vorbit, exista o scriitura extrem de personala, ce este un construct al prozatorului Andrei Oisteanu. O scriitura care, ca sa fortez putin demonstratia, as spune chiar ca nu are nici o legatura cu savantul, desi evident ca exista niste fire intre ei. (...) Putem vedea bucuria autentica a unui scriitor autentic de a face o literatura care nu trebuie sa fie in fiecare pagina sofisticata, stratificata, sa trimita spre alte sfere spirituale si care se „consoleaza” a fi literatura pur si simplu, o literatura absolut remarcabila.

Cred ca in Cutia cu batrini este vorba mai degraba despre o singura proza. Si, recunosc, risc cu interpretarea asta, mai ales ca este spontana. Risc, dar o fac in virtutea unei observatii: prima bucata, Comisionarul, contine si ca moto, si ca investigatie intrebarea esentiala pusa de Albert Camus in privinta filosofiei: merita viata sa fie traita sau nu? Restul, spune Camus, e vorbarie goala, nu mai sintem in teritoriul ideilor reale. Ei bine, cred ca in toata cartea, nu numai in prima proza, Andrei Oisteanu se straduieste sa raspunda acestei intrebari. Cea de a doua jumatate a romanului ipostaziaza un batrin arhivar destul de straniu, care cauta nimic altceva decit obiecte ciudate, da un anunt in ziar in care le propune celor ce au asa ceva sa i le ofere. Din acel moment incepe lungul sau traseu printre cei care adapostesc asemenea obiecte stranii. Ei bine, am sa va spun un lucru: nici unul dintre aceste obiecte ciudate – si sint multe stranietati acolo, multe detalii si maruntisuri pe care oamenii le adapostesc in cutia respectiva, in „cutia cu batrini” – nu este lipsit de o dimensiune profund existentiala. Titlul cartii este revelator in acest sens. Nu e cutia cu „obiecte vechi”, nu e „cutia cu gablonturi”, e o „cutie cu batrini”, cu fiinte care, Dumnezeu stie cum, se adapostesc acolo.