Lungul drum spre nicaieri. Germanii din Romania deportati in URSS

Descriere

„Mama l-a cunoscut pe tata în deportare iar eu sunt fructul iubirii lor...

Despre deportare cum ar trebui să se scrie? Eu am trei nepoţi. Şi când le spun cum m-am născut, unde şi cum s-au cunoscut bunicii lor, părinţii mei adică, ei spun „asta nu se poate!”. Ştiu că a fost aşa, ştiu că nu mint, dar nu le vine să creadă că au fost posibile asemenea lucruri. Dar nu se poate scrie istoria nici aşa cum s-a scris. Unde naţiunea rusă e cea bună, iar cea germană cea rea. De fapt, Stalin a omorât în lagărele lui de concentrare mai mulţi oameni decât a omorât Hitler. Nici ăştia n-au fost sfinţi. Deportarea n-a fost o poveste. Deportarea a fost de azi pe mâine. Oamenii au murit de foame, au murit de sete, au murit de boli... Oameni nevinovaţi. Şvabii din Banat n-au vrut război. De aici i-au luat şi au format Divizia „Prinz Eugen”.Pentru faptele omului politic – că-l cheamă Stalin sau că-l cheamă Hitler – suferă omul de rând. Stefan Mlynarzek (Germania)

Oamenii de poveste

Aceste persoane au rămas cu răni adânci în suflet. Mai sunt puţini, timpul îi macină pe toţi, pe rând. Dar vor rămâne mereu oamenii de poveste din sufletul celor care le-au ascultat istoria. Sunt persoane cu traume copleşitoare aduse încă din adolescenţă şi prezente toată viaţa care te fac să vezi lumea cu alţi ochi şi te lasă să lăcrimezi la amintirea lor abia exprimată în cuvinte. Fără să mai ai prea multe de spus la astfel de relatări adăugăm că „trebuia să o facă cineva şi pe asta!” Anamaria Merce (România)

Valurile deportării în arhivele istorice

Memoria deportării etnicilor germani din România în Uniunea Sovieticăa fost conservatăcu predilecție la nivelul comunității. După1990, forumurile locale ale germanilor din România, dar și asociațiile din Germania, au editat unele volume conținând amintiri ale deportaților. Mai puțin tratată în istoriografia de limbăromână, tema poate fi reevaluată astăzi, cu ajutorul documentelor păstrate în mai multe fonduri arhivistice. în anii 1944-1945, ca formă de reparații de război, decidenții sovietici au deportat în Donbas şi în Urali germani din URSS, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. în ciuda protestelor Guvernului Rădescu, măsura s-a aplicat deci și în România, în lunile ianuarie-februarie 1945. Aproximativ 70.000 de saşi şi şvabi din Transilvania, respectiv Banat, au fost obligați să muncească în condiții inumane, fără îngrijire sanitară, prost hrăniți şi îmbrăcați, în mine de cărbune şi cariere de piatră, în colhozuri şi în construcții.

Germanii din URSS, primii deportați

Calvarul etnicilor germani din centrul şi estul Europei a fost anunțat de măsurile luate în Uniunea Sovietică, imediat după declanşarea campaniei din est, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 28 august 1941 – ca măsură preventivă şi nu punitivă, după cum se preciza – sovieticii au adoptat un decret prin care populația germană din U.R.S.S., aproximativ 1,2 milioane de indivizi, a fost strămutată în Siberia şi în Kazahstan. Conform decretului, deportații aveau dreptul să ia cu ei bunuri în greutate de maximum 200 kilograme, respectiv 1 tonă de familie. în fiecare tren trebuia rezervat un vagon separat pentru echipa medicală, alcătuită dintr-un medic şi două surori. în realitate, aceste prevederi nu s-au respectat. Germanii au avut cel mult două ore la dispoziție pentru a strânge haine şi alimente de strictă necesitate. Celor mai mulți li s-a refuzat să ia provizii pentru o lună de zile. Din surghiunul la care i-a obligat statul sovietic, ei s-au întors în mai multe valuri, până în 13 decembrie 1955. Spre finele conflagrației mondiale, s-a desfăşurat al doilea val al deportării etnicilor germani originari din Uniunea Sovietică. Victime au fost cei strămutați în vest de autoritățile celui de-al Treilea Reich. Ei au fost repatriați împotriva voinței lor, şi au fost folosiți la muncă forțată. în această situație s-au aflat 203.706 germani sovietici, internați în lagăre şi colonii speciale în perioada septembrie-decembrie 1945.

Simultan, au fost deportați etnici germani din țările est-europene intrate în sfera de influență a Armatei Roşii, ceea ce contează drept al treilea val de deportări. încă din 1943, în Uniunea Sovietică se vehicula ideea folosirii germanilor la reconstrucția economicăa U.R.S.S., ca formă de recompensă pentru distrugerile cauzate prin invazia nazistă. Profesorul Eugen Samuilovici Varga, economist marxist de origine maghiară, şeful unui institut de politici economice moscovit, a lansat printre primii această ipoteză. Cereri asemănătoare s-au formulat şi în alte state afectate de războiul declanşat de Adolf Hitler, precum Franța, Belgia şi Olanda. Chiar şi în Extremul Orient, în China şi în Coreea, au existat voci care au cerut folosirea japonezilor la reconstrucția economică.

La 9 octombrie 1943, Maxim Maximovici Litvinov, adjunctul Comisarului Poporului pentru Externe, în nota intitulată „Relațiile cu Germania şi alte țări inamice din Europa”, a amintit posibilitatea despăguburilor de război din partea Germaniei prin folosirea la reparații a populației germane. Propunerea sovietică a fost reluată pe canale diplomatice, prin Ivan Mihailovici Maisky, ambasadorul sovietic în Marea Britanie, în luna octombrie 1944.

Din momentul în care soldații ruşi au pătruns în Balcani, au apărut şi pârghiile transpunerii în practică a acestei decizii. La 23 august 1944, România a întors armele împotriva statelor Axei, răsturnând de la putere pe Mareşalul Ion Antonescu. Abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944 s-a semnat armistițiul între România şi Puterile Aliate, prin care a încetat starea de război între cele două părți. Conform convenției semnate cu acel prilej, prin art. 18, s-a înființat Comisia Aliată de Control (C.A.C.), aflată sub ordinele înaltului Comandament Sovietic. în perioada următoare, această instituție a avut un rol foarte important în afacerile militare şi politice ale statului român.

în toamna anului 1944, dupăce trupele Armatei Roşii au pătruns în Transilvania şi în Banat, germanii au fost împărțiți în mai multe categorii, în funcție de activitatea politică din trecut. Membrii organizațiilor militare germane (Waffen SS, Organizația „Todt”) au fost trimişi în lagăre de prizonieri, iar cei lipsiți de activitate politică şi militară au fost întrebuințați la „munca de folos obştesc”: săparea tranşeelor, dezafectarea unor locații, în transporturi, la munci agricole, pentru repararea şi construirea drumurilor, şoselelor şi a căilor ferate ş.a. Din cauza grelelor condiții de lucru, mulți dintre ei s-au îmbolnăvit. „Dar ceea ce este mai grav este împrejurarea că familiile acestor concentrați pentru munca în folosul statului au fost expuşi celor mai grele privațiuni şi chiar mizeriei, fiindcă statul n-a retribuit munca lor”, se precizează într-un memoriu redactat de conducerea comunității germane.

Iugoslavia, Ungaria, România

în jur de 13.000 germani din Iugoslavia au fost deportați în Uniunea Sovietică încă din lunile octombrie-noiembrie 1944. România a început deportările abia în ianuarie 1945. în Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944, nu era menționată nici o măsură punitivă față de germani, deşi, în epocă au existat zvonuri că deportarea era prevăzută într-o clauză secretă.

în 16 decembrie 1944, Comitetul de Stat pentru Apărare sovietic a emis Ordinul nr. 7.161, prin care urmau să fie deportați bărbații cu vârste cuprinse între 17 şi 45 ani, respectiv femeile cu vârste cuprinse între 18 şi 30 ani, de origine germană, din mai multe țări est şi central europene: România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia.

Cererea sovieticilor referitoare la populația germană aptă de muncă a surprins autoritățile române. Amănunte despre reacția guvernului Nicolae Rădescu deținem din corespondența diplomaților americani acreditați la Bucureşti. La 4 ianuarie 1945, Burton Berry, trimisul Statelor Unite ale Americii în România, a adresat o telegramă Secretarului de Stat, la Washington. El scria că, în urmă cu o zi, ministrul român al Afacerilor Externe, Constantin Vişoianu, greatly disturbed (profund şocat/răvăşit, n.a.) primise o solicitare din partea generalului rus Vladislav Petrovici Vinogradov, vicepreşedintele C.A.C. în mod imperativ, Guvernului român i se cerea întocmirea, până la 15 ianuarie 1945, a listelor cu cetățenii de origine germană, în scopul trimiterii acestora în Uniunea Sovietică. Pentru transport, Vinogradov cerea 5.000 de vagoane. în telegrama sa, Berry nota că executivul român protestase împotriva acestei solicitări, care nu era prevăzută în Convenția de Armistițiu. La 4 ianuarie 1945, însuşi Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, printr-un mesaj personal, a confirmat lui Berry cele întâmplate. Inițial, Guvernul român s-a opus acestei măsuri dure, invocând trei argumente: de naturăeconomică(importanța elementului sas şi şvăbesc pentru economia românească), umanitarăşi legală(nu era prevăzută în Convenția de Armistițiu).

La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control a adoptat Ordinul nr. 031, înaintat guvernului României, prin care se cerea mobilizarea la muncăa populației germane (bărbații între 17 şi 45 ani şi femeile între 18 şi 30 ani). O singurăexcepție se admitea, pentru mamele care aveau în îngrijire copii de până la un an.

Proteste formale

în această perioadă, liderii comunității germane, Hans Otto Roth şi Rudolf Brandsch, şi I. Constantinescu, preşedintele Societății Naționale de Crucea Roşie, au presat guvernul sărefuze executarea acestei măsuri. în 13, respectiv 15 ianuarie 1945, însuşi prim-ministrul României, gen. Nicolae Rădescu a remis gen. Vinogradov douănote de protest. înaltul demnitar român a reluat argumentele sale: „Aceşti lucrători, al cător număr se mai ridică astăzi la o jumătate de milion, se află stabiliți în țară de vreme îndelungată (7 veacuri pentru cei din Transilvania, 2 veacuri pentru cei din Banat), că ei se află prin aceasta atât de integrați în complexul de viață al neamului românesc încât alcătuiesc o adevărată parte organică a acestuia şi că, în consecință, smulgerea lor, fie şi vremelnică, din mediul lor firesc, ar aduce în toate ramurile de activitate a țării (aparat de stat, armata, industrie, comerț, bănci, agricultură etc.) o gravă şi adesea ireparabilă perturbațiune”. Datorită intervențiilor lui Rădescu, au fost exceptate, de la aplicarea ordinului câteva categorii de populație precum muncitorii industriali calificați, femeile germane căsătorite cu români, călugării şi călugărițele, cei inapți pentru muncă fizică. în realitate, nici aceste excepții nu au fost respectate în totalitate.

Se pare că primele deportări au început la 10 ianuarie 1945, la Bucureşti, de unde au fost ridicate 2.000 de persoane. A doua zi, doar „Viitorul”, ziarul Partidului Național Liberal (PNL), a publicat un editorial pe această temă. De altfel, cu o zi în urmă, Dinu Brătianu, preşedintele PNL, protestase împotriva deciziei, pe care o cataloga drept o „discriminare rasială”.

Operațiunile s-au desfăşurat conform recomandării C.A.C. în fiecare reşedințăde județ, un ofițer sovietic, sprijinit de Poliție şi de autoritățile de stat, coordona misiunea colectării persoanelor. Etnicii germani erau predați Legiunii de Jandarmi şi conduşi la locurile de adunare (şcoli, cămine culturale, licee) din oraşe şi comune mari, în apropierea cărora erau amplasate stații de cale ferată. Şefii organelor locale de județ şi polițiştii întocmeau tabele nominale pe localități, care erau trimise apoi Subsecretariatului de Stat al Poliției, în câte două exemplare, prin D.G.P. Conform directivelor, fiecare persoană putea lua cu ea maximum 200 kg de bunuri, constând în haine, lenjerie, veselăşi alimente pentru 15 zile.

Sub pază strictă, germanii au fost transportați cu camioane şi căruțe la garniturile de tren. Au fost urcați în vagoane de transportat animale, în grupuri de până la 30 de persoane. Pe diverse rute, deportații au fost expediați în Uniunea Sovietică, după călătorii ce au durat între două şi patru săptămâni, funcție de lagărul-destinație. La granița dintre România și URSS, deportații au fost transbordați în alte vagoane, adaptate căilor ferate ruseşti cu ecartament larg....

Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu

Cuprins

-1-

MEMORIA DEPORTĂRII (9)

Valurile deportării în arhivele istorice (9)

Uniunea Sovietică în amintirea deportaţilor (21)

Ţărmurile memoriei: povestea de viaţă, amintirea urmaşilor, memoria colectivă (26)

-2-

O PIEDICĂ îN CALEA UITĂRII LA REŞIŢA… Erwin Josef Ţigla (35)

-3-

UN CAZ LA PATRU VOCI (40)

Reşiţa – miezul memoriei (40); Anton Ferenschutz(Germania) De la zvastica nazistă la crezul comunist (45); Maria Ferenschutz (Germania) Despre terapia uitării (67); Voichiţa Ferenschutz (Germania) Despre cărțile deportării (68); Ştefan Raicu (România) Deportarea, o istorie dezgropată după 1990 (69)

-4-

PRIMUL ŢĂRM: MEMORIA DEPORTAŢILOR (72)

Ignaz Bernhard Fischer, Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deportaţi din România în URSS (România) (73); Cazul Maria Așembrener: patru ani de lagăr pentru un nume „nemţesc” (77); Rozalia Buttinger (România) „Pentru păcatele noastre ne-au dus...” (88); Ana Szucs (România) „M-am născut în Uniunea Sovietică şi nu-mi cunosc tatăl” (91); Elena Becker (România) „Aveam 20 de ani şi nu ştiam unde o să ajung” (93); Maria Frombach(România) „Am stat toată iarna în vagon și ne-am umplut de păduchi”(96);
Rita Peter(România) „M-am îmbolnăvit şi m-au trimis acasă” (98);

Ana Zgârdea, născută Feil (România) „M-am pregătit pentru o plecare de două săptămâni şi am stat aproape cinci ani” (100);
Rozalia Bruner (România) „Acolo am trăit şi mi-am pierdut marea iubire” (104); Ana Mikowz (România) „Mi-am dat valiza cu haine doctorului să scrie că sunt bolnavă de inimă” (106); Gabriela Heiveis (România) „Destinul omului este în mâna lui Dumnezeu” (108); Alois Weill (România) „Un văr a murit acolo când i-au amputat pe viu piciorul îngheţat, iar o verişoară, cu boală de plămâni” (110); Magdalena Maria Geier (România) „Nu aveam ceas, nici calendar” (113); Rounald Wiest (România) „Câinii au mâncat din morţii noştri neîngropaţi bine în pământul îngheţat” (115); IanoșKrcsmar(România) „Nu multora le-a fost dat să trăiască ce am trăit eu” (118); Ecaterina Coman, născută Klein (România) „Ce rău am făcut eu în România, de-a trebuit să mă dea afară din ţara mea?” (124); Victoria Sztika, născută Netzer (România) „Au murit de la mahoarcă, diaree cu sânge şi inimă rea” (137); Elisabeta Hoch, născută Loris (Germania) „Pe mine, românii m-au luat” (143); Ana Bauer, născută Graff (Germania) „Mai mulţi bani am primit pe haine decât pe cercei”(146); Barbara Klug (Germania) „Relaţiile cu rușii erau după cum aveai noroc” (149); Matilda Jica, născută Ehlinger (România) Cinci ani în Donbas (152); Ana Lungu, născută Kungl (România) Repatriată cu primul transport de bolnavi (164); Anna Leinhardt (Germania) „A trebuit să muncim încă din prima zi” (172); Elisabeth Glassmann, căsătorită Maltry (Germania) O repatriere neobişnuită: clandestin, pe jos, din Germania (175); Johann Noll (Germania) Blestemul NKVD-istului: „Să moară pe-aici!” (180); Katharina Gillich, născută Seidl (Germania) în mină, la o adâncime de 320 de metri (186); Nikolaus Barthold (Germania) „Norocul meu a fost că am prins imediat limba lor” (192); Hans Bohn (Germania) „Am fost dus într-un lagăr de pedeapsă deoarece am cântat cântece de Crăciun” (198); Franz Engel (Germania) „Am ajuns în spital după ce m-am ciocnit cu un cal în mină” (206); Mihai Butto (Germania) „în lagăr ne-au mâncat păduchii și ploșniţele” (214); Elisabeta Rudlof (Germania) „în timpul transpor­tului mi-a degerat un picior, care mi-a fost bolnav toata viaţa” (218); Anna Frombach (Germania) Terorizată pe viaţă de „oamenii în uniformă”(220); Ana Marina(România) „în lagărul în care ne-au cazat lucea gheața pe pereți“ (221); Adela Supercean (România) „Ne era frică să nu vină lupii să ia cadavrele“ (223)

-5-

AL DOILEA ŢĂRM: MEMORIA FIILOR (225)

Elfrida Chvoika, născută Ruttar (România) Copiii din Urali: născută în lagărul Sverdlovsk (225); Johann Metzger(Germania) „Părinţii au plecat în deportare şi au lăsat doi copii acasă...” (231); Stefan Mlynarzek (Germania) „Mama l-a cunoscut pe tata în deportare iar eu sunt fructul iubirii lor...” (234); Martin Seifer (România) „Părinţii mei s-au cunoscut în deportare…” (237); Georg Safenauer (Germania) „Eram la școală când poștașul mi-a dat vestea că se întoarce mama”(239)

-6-

AL TREILEA ŢĂRM: MEMORIA URMAŞILOR (242)

Emanuella-Luisa Schneider Kevelaer(Germania) Firimituri de pâine (242); Iuliane Becker, născută Weber (Germania) „Şi-aşa n-o mai deşteaptă pe sora mea…” (248); Walter Tonta (Germania) „încrederea în statul român a fost zdruncinată prin această măsură represivă” (251); Karin Reinert(Germania) „Pe bunica mea foştii deportaţi o numeau «îngeraşul din Şimand»”… (253); Erika Renz (Germania) „Când s-a întors din deportare, bunicii i-a fost şi mai rău…” (258); Mansfeld Rudiger (Germania) „Nemţii din Banatul sârbesc au stat în Siberia până prin ’59...” (260)

-7-

AL PATRULEA ŢĂRM: MEMORIA INTERVIEVATORULUI (262)

Paula Vesa(România) Exemplu viu (262); Andrada Bejan (România) Amintiri, sentimente şi resemnări (262); Anamaria Merce (România) Oamenii de poveste (263)

-8-

MEMORIA DOCUMENTELOR (264)