Vacile lui Stalin

     

Cartea lui Sofi Oksanen este o confesiune necrutatoare a unei femei care si-a pierdut radacinile, identitatea. Flashbackurile, frinturile de amintiri dureroase, cu recurente obsedante, amestecate cu jurnalul sesiunilor bulimice si al derutei prezentului sint trecute într-un registru simplu si direct, cu o sinceritate cruda. Cu fiecare pagina, vedem cum autoarea isi descoase buzele. Pe masura ce cartea creste, buzele se deschid pentru a spune povestea unui exil interior perpetuu si anihilant, in care se preumbla ca un strigoi dramele istoriei, cu nimicirea ei, cu pierderea identitatii emigrantului. Suprafetele ascund infernuri, dintre care cel mai cumplit este cel al tacerii. Descusutul buzelor si regasirea tirzie a cuvintelor o ajuta intrucitva pe Anna, dar nu o pot vindeca. Vacile lui Stalin este poate una dintre cele mai tulburatoare marturisiri despre eroziunea interioara si efectele ei, mai ales în absenta cuvintelor.

     

Acest roman de debut aduna mai multe romane la un loc: jurnalul alimentar al unei bulimice anorexice, biografia unei finlandeze de origine estoniana, radiografia tarelor aduse de emigratie, epopeea estoniana din epoca stalinista, cronica relatiilor fino-estoniene din anii ’70 si pina in prezent (cu un accent omenesc pe micul trafic de frontiera, prostitutia curenta, inrudirea formala si infratirea intr-o suspiciune reciproca). Atit de multe buzunare are acest roman, incit ai binisor de cautat daca vrei sa gasesti cheile. In schimb, descoperi aici, tinuta ca intr-un marsupiu, o buna parte din povestea ce va ajunge la maturitate in Purificare.

     

In Vacile lui Stalin gasesti cam toate obsesiile care au silit-o pe Sofi Oksanen sa se apuce de scris. De la originile ei estoniene dinspre mama, pina la anorexia care i s-a urcat la cap in timp ce se straduia s-o combata pe cai neliterare. O terapie care te impresioneaza prin sinceritate si prin grozaviile din imperiul sovietic la care te face martor...

     

Intentia de a impune scriitori se vede in cazul lui Don DeLillo, cu doua romane publicate – Cosmopolis si Punctul Omega, si al Sofiei Oksanen, autoarea finlandeza care si-a adjudecat premiile europene si careia-i lipseste doar Nobelul, promovata cu doua carti despre dramele de familie si impactul istoriei in Finlanda si Estonia: Purificare, Vacile lui Stalin.

     

Un ritm ametitor, un interminabil slalom prin diferite momente ale vietii, un amestec savuros al cronologiilor, fara insa a scapa din mina matrita cauza-efect, toate astea fac din romanul Vacile lui Stalin un tablou incredibil al esecului pe care societatile care au fost cucerite de pecinginea rosie l-au trait, de la inceputul instaurarii guvernelor comuniste, pina mult dupa caderea acestora. De la frica de deportare, foamea cauzata de lipsa mincarii sau disperarea care duce la tradarea dintre frati pina la foamea cauzata de lipsa banilor sau frica de un viitor in care nimic nu e sigur, viata in comunism si dupa caderea acestuia, a fost un calvar pe care Sofi Oksanen il descrie cu o incredibila dexteritate.