Omar cel orb

Inceputa in Africa de Nord, continuata in Dubai pentru ca mai apoi sa poposeasca in Iran, trilogia orientala (arab-musulmana) a Danielei Zeca pare sa fi ajuns la final. Valul romantios, limba ademenitoare, stilul soptit, alunecos, atmosfera de basm care impreuna faceau din fiecare pagina a romanelor anterioare un adevarat deliciu liric nu au disparut cu totul din Omar cel orb, dar ele nu mai reprezinta punctul forte sau, daca vreti, miza acestei carti. Trecerea dinspre magic si mitologic inspre realitatea mult mai prozaica – dura, daca nu de-a dreptul violenta – in care traieste lumea islamica incepuse inca de la Demonii vintului, insa acum ea e (aproape) totala. Daca pina acum eram priviti de ochii senzuali ai unei femei acoperite de burka, aici ea isi da jos voalul ca sa ne arate vinataile care-i acopera fata.

Nici un autor care ar repeta tentativa mea de a se transpune in alt spatiu, in alta atmosfera si cultura decit acelea ale geografiei proprii, de nativ, nu ar putea elimina de la inceput riscul turisticului, al privirii superficiale, de suprafata. De aceea, in Magreb, de pilda, am facut cinci calatorii in doi ani si la fel am perseverat de-a lungul celorlalte proiecte, ca sa ajung in cele din urma la adevaruri pe care le stim de mult, fiecare dintre noi, dar nu sintem nicicind dispusi sa le acceptam: nu poti fugi nicaieri de tine insuti si nici nu il poti intelege pe celalalt decit dupa ce ai incheiat in buna pace cautarile si confruntarile cu propriul spirit. Cu alte cuvinte, este intotdeauna mai simplu sa asimilam diferentele decit sa le intelegem. Or, asta nu rezolva decit partial nevoia noastra naturala de a fi alaturi si in armonie cu altii (…).

Sa citesti Omar cel orb e ca si cum ai plonja intr-o lume pe care nu o cunosti, dar care te atrage si te incita, pentru ca o examinezi de mult din departare. Nu e atragatoare prin arome, culori, senzatii, ci prin duritate si prin faptul ca este absolut diferita de tot ceea ce stiai pina acum despre un teritoriu pe care istoria l-a condamnat la izolare si l-a inzestrat cu o imagine ermetica, impenetrabila. Omar cel orb e un roman de stare, de introspectie, de examinare a realitatii necosmetizate, neajunse inca in masina de fabricat false interpretari. E o carte inspirata dintr-o pasiune profunda pentru Orient, pentru zoroastrism si pentru o lume pe care multi o judeca fara sa o cunoasca.

Trebuie sa privim cu prudenta si intelegere lumea orientala. De exemplu, in Persia actuala mirii, inainte de nunta, se duc in Shiraz, deschid culegerea de poeme a lui Hafez si ce citesc acolo constituie o profetie pentru viitorul lor impreuna. Il interpreteaza ca pe un oracol. Ori, cind incepi o relatie pe baza unui act de divinatie pe poezie pura, in acelasi spatiu in care teocratia si restrictiile Shariei imprima niste reguli de neinteles, te intrebi unde e adevarul. Dar acesta e spiritul real al acestor oameni si de aceea orice absolutizare si orice sentinta inseamna un risc. Iranul profund este cel al unor oameni inteligenti, disponibili, care stau, ca si Romania, sub o dictatura, dar viata lor reala e dubla sau tripla, insa imbogatita cu toate nuantele interioritatii, chiar daca aparent sint niste conformisti.

Pur si simplu, fara niciun fel de emfaza, dupa momentul `89 din Romania, in mine s-a dezvoltat, progresiv si sigur, un soi de constinta transnationala, care a tot crescut si, pentru mine, mondializarea nu a fost nicio clipa o sintagma la moda, ci, pur si simplu, a inceput sa ma preocupe, din ce in ce mai apasat, alteritatea ca nevoie de existenta linga altcineva diferit, insa in aceeasi cutie rezonanta. Cred ca Omar este frica mea personalizata, sau, mai degraba, frustrarea mea inglobata intr-un prototip, frustrarea de care vorbeam mai devreme, si anume ca nu stiu destule limbi si nu am destula deschidere interioara si destula disponibilitate, cum zicea André Gide, ca sa-i inteleg, asa cum ar trebui, cum as vrea, pe toti ceilalti diferiti de mine.