Clopotul de sticlă (ediţie de buzunar)

     

Un roman de o autenticitate socanta, care isi rascoleste cititorii. O poveste neromantata a vietii cu toate deziluziile ei, cu ironia care lasa impresia ca ar ajuta, cu noptile de nesomn in care degetele se infig a disperare in carne. O scriitura lucida si taioasa. O carte care, in definitiv, schimba viata.

     

Clopotul de sticla este un roman cameleon, cel putin pentru mine. Cind am citit cartea, m-a frapat cit de subtire este granita intre „normalitate”, care, trebuie sa admitem, cunoaste si diverse momente si stari de angoasa si depresie, si un diagnostic clinic pentru o boala nervoasa, cum este cazul eroinei Esther, personaj creat de catre Sylvia Plath din propria biografie. Afundindu-ma pagina cu pagina in viata personajului, inregistrind pe rind momentele, amintirile si gindurile sale, acestea m-au prins in universul lor pe care l-am perceput ca firesc. Recitind acum pasaje din carte, am gasit trairile lui Esther intr-adevar exagerate, redate parca in niste tuse mai groase decit observasem la prima lectura si am vazut ivindu-se din ele mult mai pregnant drama si inadaptarea personajului.

     

Afundindu-ma pagina cu pagina in viata personajului, inregistrind pe rind momentele, amintirile si gindurile sale, acestea m-au prins in universul lor pe care l-am perceput ca firesc. Recitind acum pasaje din carte, am gasit trairile lui Esther intr-adevar exagerate, redate parca in niste tuse mai groase decit observasem la prima lectura si am vazut ivindu-se din ele mult mai pregnant drama si inadaptarea personajului. Mai surprinzatoare devin, in acest context, normalitatea, incercarile de adaptare si de integrare in viata sociala. Te-ai astepta, cumva, ca momentele in care este preocupata de ginduri sinucigase, in care resimte cu disperare nevoia de a se opri, sa fie foarte clar delimitate de orice alte activitati, ca si cum nu poate fi posibil ca cineva, intr-o singura zi, sa conceapa modalitati de a se sinucide si, in paralel, sa-si vada de viata.

     

Stilul cu care ne intimpina Plath este unul autoironic, sarcastic in legatura cu oamenii si viata. Nu putem spune ca Plath si-a trait viata cu intensitatea unei artiste, dimpotriva. Pentru ea, viata n-a insemnat mare lucru, si, asa cum gasim si in paginile Clopotului de sticla, a trait doar ca sa se agate de ceea ce i-ar fi luat gindul de la sinucidere, incercind sa gaseasca metode ca nu cumva sa cedeze despresiei care ii imbalsamase sufletul.

     

(...) romanul Sylviei Plath ii va face sa vibreze si pe cititorii contemporani pentru ca reuseste sa captureze o dimensiune universala a unei virste, anume acea senzatie de inadaptare, de inadecvare si de nehotarire. Nu doar un portret al depresiei, ci un portret al maturizarii in general, privita ca un adevarat purgatoriu greu de suportat (metafora purgatoriului este cu atit mai convingatoare cu cit condenseaza atit ideea de tranzitie, dar si ideea de incertitudine), romanul Sylviei Plath ne aminteste ca orice existenta, la virsta tineretii, are un moment in care pare sa fie asezata sub un adevarat clopot de sticla sufocant.