Floarea de loldilal

De obicei, nu citesc antologii de proză scurtă pentru că se întâmplă să găsesc o povestire care să îmi placă foarte mult și să vreau să știu mai multe despre acel univers sau despre personaje și exact atunci povestirea se termină. Și singura opțiune rămasă este să încep lectura următoarei povestiri, sperând că o să încânte la fel de mult ca prima. Colecția de povestiri „Floarea de loldilal” semnată de Ana-Veronica Mircea mi-a atras atenția mai demult dar de-abia acum am avut ocazia să o citesc. Povestirile încep în forță, urmând ca cele lăsate spre final să își piardă direcția și motivația narativă, fiind de natură mai filosofică, dar fără să reușească să îmi capteze interesul. Simt că multe dintre povestiri sunt experimentale, autoarea jucându-se cu stilul literar, în funcție de cerințele povestirii. Voi încerca să fac un top al povestirilor pe care le voi încadra în trei categorii: cele care mi s-au părut complete și le-aș reciti cu drag, cele care mi-au adus frustrare datorită faptului că universul creat devenise interesant chiar în momentul în care povestirea s-a terminat brusc și restul, care au idei bune, dar ori sunt prea scurte, ori nu m-au impresionat în mod special. Încep chiar cu prima povestire, „Paradisul bărbaților”, plină de ironii subtile, personaje bine conturate în câteva rânduri și stil elegant, clar. Mi-a plăcut deși începuse de la o premisă cel puțin „dubioasă”. Următoarele povestiri SF „Sfinte Dumnezeule” și „Ghinion” precum și povestirea cu tente fantasy „Râpa amăgirilor” se încadrează tot în topul meu personal. Printre povestirile frustrante prin faptul că mi-au plăcut și aș fi vrut să văd o continuare a acțiunii se numără „Slujbă temporară”, „Scrisoarea lui Zwiat” și „Închisoare contravențională”. Probabil te întrebi de ce povestirea care dă numele acestei cărți („Floare de loldilal”) este trecută la restul povestirilor. Cred că merită câteva cuvinte. În ciuda faptului că are scene de acțiune pe tot parcursul ei (un plus în ochii mei), nu pot să simpatizez cu niciunul dintre personaje iar lumea creată pare incompletă. Se vorbește de miasma răului, de parfumul florii de loldilal, de contradicția dintre cele două și despre o societate coruptă. Teme aparent interesante, dar modul cum au fost tratate nu s-a ridicat la nivelul celorlalte povestiri menționate aici. În povestirile preferate (inclusiv cele frustrante) se simte stilul unic al autoarei de a injecta o doză perfectă de umor și aș fi vrut să citesc mai multe povestiri de acest gen. Pentru aceste povestiri, recomand din toată inima cartea, chiar dacă nota acordată nu reflectă acest lucru.