Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii

Descriere

Dintre toate formele de comunicare socială, discursul public a fost cel dintâi care a beneficiat, încă din Antichitate, de o teorie coerentă. De la Gorgias şi până la neoretorica contemporană, strategiile persuasive ale oratorilor au constituit, de-a lungul a mai bine de două milenii, un obiect de studiu privilegiat în raport cu toate celelalte ipostaze ale interacţiunii verbale. Disciplină obligatorie în universităţile medievale, retorica a îmbrăcat, într-o Europă care se numea pe ea însăşi Creştinătatea, forma eclezială a omileticii, egal cultivată în Apus şi Răsărit, atât confesiunile tradiţionale, cât şi denominaţiunile creştine ulterioare apelând la ea, indiferent de specificităţile lor dogmatice. Aidoma celorlalte popoare ale continentului, românii au avut şi ei nu numai mari predicatori, ci şi teoreticieni preocupaţi de problematica evoluţiei discursului omiletic în concordanţă cu condiţiile istorice şi culturale ale fiecărei epoci. Cartea de faţă ne convinge că această frumoasă tradiţie continuă şi astăzi, şi încă la cel mai înalt nivel de exigenţă ştiinţifică.

Conştient de necesitatea unui „aggiornamento” al practicii omiletice într-o lume aflată în schimbare, autorul lucrării de faţă, el însuşi slujitor al cultului ortodox, şi-a dorit să contribuie la actualizarea limbajului, deopotrivă verbal şi nonverbal, al predicii, racordându-l la cerinţele publicului zilelor noastre. Calea pentru împlinirea acestui deziderat nu putea fi, desigur, alta decât o regândire a omileticii din perspectiva teoriilor moderne ale comunicării. în lucrarea sa îşi dau astfel mâna peste veacuri apostolul Pavel şi Roman Jakobson, Fericitul Augustin şi Ray Birdwhistell, Sfântul Ioan Hrisostom şi membrii „colegiului invizibil” de la Palo Alto, convocaţi să contribuie cu toţii la identificarea celor mai eficiente mijloace de a reda prospeţimea şi forţa persuasivă iniţială unui tip de discurs dominat astăzi, din păcate, prea adesea, de rutină şi clişeu.

încercarea părintelui doctor Marius Ciobotă (de fapt, nu doar o încercare, ci, cel puţin în opinia unei exigente comisii interdisciplinare alcătuite din profesori ai Facultăţilor de Litere şi Teologie din Universitatea bucureşteană, o reuşită deplină) a avut ca punct de pornire ideea de a îmbogăţi panoplia de instrumente persuasive ale omileticii tradiţionale cu concepte şi strategii preluate din ştiinţele actuale ale comunicării. Evidenţierea potenţialului aplicativ al acestora în domeniul artei predicatoriale a constituit obiectivul principal al demersului autorului.

Grijuliu cu nuanţele, părintele Ciobotă subliniază că propunerile sale de implementare a unor noi tehnici de comunicare discursivă, conforme cu gradul de complexitate al realităţilor psihosociologice contemporane, nu presupune, câtuşi de puţin, abandonarea principiilor de temelie ale omileticii ortodoxe, ci încearcă doar să insufle acestei discipline venerabile o nouă viaţă, potrivit dictonului latin „non nova sed nove”. Viziunea creştină asupra Cuvântului, înţeles deopotrivă ca un canal privilegiat de interacţiune umană, dar şi ca realitate metafizică personală participantă la actul primordial al Creaţiei, îl ajută să îşi plaseze demersul investigativ pe coordonatele unei întâlniri fertile dintre ştiinţă şi religie, într-o zonă pândită adesea, după cum prea bine se ştie, de clivaje şi neînţelegeri.

Era de la sine înţeles că, fără o cunoaştere aprofundată a tradiţiilor omileticii creştine, orice tentativă de regândire, în termenii actualităţii, a strategiilor predicatoriale ar fi rămas o simplă speculaţie de cabinet, desprinsă de necesităţile reale ale kerygmei ortodoxe. De aceea, pe bună dreptate, autorul a considerat necesar să rezerve o parte semnificativă a capitolului al doilea al lucrării unei retrospective a momentelor de referinţă din istoria propovăduirii creştine, evidenţiind diversitatea diacronică a tipologiei acesteia şi subliniind virtuţile comunicative ale diferitelor tehnici predicatoriale elaborate de-a lungul timpului.

începând cu capitolul al treilea, este atacată frontal tema centrală a studiului şi anume reexaminarea teoriei şi practicii omiletice din perspectiva rezultatelor furnizate de noile ştiinţe ale comunicării. Grila de lectură aleasă de autor pentru analiza discursului kerygmatic se dovedeşte a fi, în esenţă, una jakobsoniană, doctorandul identificând în predică nu doar prezenţa, de altfel previzibilă, a funcţiilor conativă şi fatică, ci şi o doză însemnată de inserţii expresive, poetice şi metalingvistice pe care le consideră indispensabile plasării predicatorului pe aceeaşi lungime de undă cu ascultătorii săi.

în această zonă, apreciem drept contribuţiile cele mai valoroase aduse de doctorand consideraţiile care privesc abordarea predicii ca o formă sui generis de comunicare interpersonală. Deşi încadrată îndeobşte, cum, de altfel, e şi firesc, în sfera comunicării publice, omilia îşi atinge eficienţa maximă numai atunci când pune accentul pe interacţiunea umană nemijlocită dintre persoana predicatorului şi persoana credinciosului căruia îi este destinat discursul eclezial. „în actul comunicativ omiletic, scrie Marius Ciobotă, emiţătorul (predicatorul) şi receptorul colectiv (obştea liturgică) trebuie să fie circumscrişi unei relaţii interpersonale, ceea ce constituie primul element de bază în bunul mers al comunicării predicatoriale”. De aici decurge necesitatea ca preotul să întreţină şi în afara slujbelor propriu-zise contacte personale frecvente cu enoriaşii săi, de natură să faciliteze acea intercunoaştere menită să îi permită să li se adreseze şi în cadrul predicii „de la om la om”, ţinând seamă de nevoile spirituale ale tuturora şi ale fiecăruia în parte. Aşa se explică efortul sistematic al autorului cărţii de faţă de a transpune şi adapta conceptele, principiile şi regulile comunicării interpersonale la organizarea discursului omiletic. Consecvent conjecturii sale, el analizează în aceeaşi manieră şi piedicile, blocajele şi prejudecăţile care afectează eficienţa predicilor prin comparaţie cu obstacolele similare întâlnite în dialogul interpersonal.

Din grija de a răspunde cât mai bine trebuinţelor sufleteşti şi intelectuale ale ascultătorilor săi derivă şi interesul preotului Ciobotă pentru modernizarea lexicului predicilor, proces pe care acesta îl vede nu ca pe o neologizare forţată, ce ar risca să atenteze la farmecul evocator, uşor arhaizant, atât de intim asociat cu aura de sacralitate a unui mod de expresie ce stă, în definitiv, la temelia istorică a însăşi limbii române literare, ci ca o accesibilizare realizată prin înlocuirea, de la caz la caz, cu cuvinte din limba comună atât a unor arhaisme, cât şi a termenilor savanţi, preţioşi, proveniţi din limbajul filosofic. Un sondaj semnificativ realizat printre ascultătorii predicilor din zilele noastre i-a arătat, de altfel, că dacă unităţi lexicale din vechiul fond al limbii bisericeşti, precum pogorământ, prihană, nevoinţă sau slavoslovie nu sunt înţelese de mulţi credincioşi, nici semnificaţia unor cuvinte ca introspecţie, ontologic, psihosomatic sau consubstanţial nu pare să îi fie mai limpede ascultătorului mediu de astăzi.

O veritabilă premieră în cercetarea omiletică românească o reprezintă capitolul al cincilea al lucrării, consacrat comunicării nonverbale în predică. După o bogat documentată prezentare a rezultatelor cuprinse în literatura de specialitate, autorul, apelând inclusiv la ilustraţii fotografice judicios alese, evidenţiază modul în care predicatori cunoscuţi ai ortodoxiei româneşti contemporane înţeleg să valorifice potenţialităţile persuasive ale canalului de comunicare mimico-gestual. Practicată până acum într-o manieră pur intuitivă, această „kinezică pastorală” spontană ar avea mult de câştigat de pe urma aplicării conştiente a regulilor şi procedurilor recomandate de cercetătorii actuali ai comunicării nonverbale, idee în favoarea căreia autorul tezei pledează cu argumente ştiinţifice dintre cele mai convingătoare.

Generos înzestrat pentru investigaţii de această natură, nu ne îndoim că autorul va continua să aprofundeze chestiunile tratate în lucrarea de faţă, adăugând noi contribuţii substanţiale celor pe care cititorul are deja şansa de a le descoperi cu plăcere intelectuală şi cu folos în paginile cărţii.

înainte de a încheia, ţinem să atragem atenţia asupra unui pasaj de o factură mai puţin obişnuită din capitolul de concluzii. După ce şi-a supus obiectul de studiu unei evaluări ştiinţifice de maximă rigoare, aşa cum se şi cuvine, de altminteri, într-o lucrare de nivel academic, cercetătorul obiectiv redevine pentru o clipă omul Marius Ciobotă, cu un profil personal, un traseu biografic particular, trăiri şi aspiraţii specifice. Tonul se schimbă, singularul ia locul pluralului în desemnarea propriei persoane, stilul devine confesiv. Autorul ne face martorii gândurilor sale intime, ne dezvăluie modul cum s-a născut în sufletul său, cu ani în urmă, atracţia pentru domeniul pe care îl ilustrează strălucit volumul de faţă.

încurajat de această bine venită inserţie de subiectivitate din finalul cărţii, mă consider şi eu (singularul devine şi aici inevitabil...) îndreptăţit să adaug un cuvânt despre omul Marius Ciobotă. Cunoscându-l de ani buni, am avut prilejul să descopăr, cu bucurie, calităţile sale intelectuale şi morale de excepţie, seriozitatea, perseverenţa, echilibrul, luciditatea şi setea de cunoaştere care îl caracterizează. Se ştie că valoarea unei cărţi nu depinde neapărat de calitatea umană a autorului ei, dar este reconfortant să afli că, aşa cum se întâmplă în cazul de faţă, cele două se află într-o relaţie armonioasă. îmi fac o plăcută datorie din a aduce la cunoştinţa cititorului faptul că, de data aceasta, concordanţa este una deplină.

Prof. Univ. Dr. Mihai Dinu