Momo

     

Momo se ia in doze mari, dar pe indelete. Trebuie sa lasi copilul care ai fost sa-i reaminteasca adultului ce ai devenit cum voia, de fapt, sa traiasca. Pare o carte pentru copii, dar nu e doar atit. Celor mici le place din cu totul alte motive decit adultilor: jocurile si suspansul ar fi doar doua dintre ele. In noi, Momo trezeste in acelasi timp o minunata nostalgie si trista realizare ca, fara sa ne dam seama, ne grabim sa ne terminam viata. (...) Dupa o viata de scrieri cu un succes enorm la public, Michael Ende se simtea in continuare trecut cu vederea de critica. In 1994, aproape de sfirsitul vietii, spunea cu amaraciune ca in salonul literar poti intra si dinspre inchisoare si dinspre balamuc si dinspre bordel, dar nu si din camera copilului – criticii nu te vor ierta niciodata pentru asta. Cartile lui sint, intr-adevar, catalogate drept literatura pentru copii, dar sint literatura de mare clasa. Surprind perfect si poetic inocenta copilariei, problemele ei si riscul amneziei prin maturizare.

     

Basmul-roman de Michael Ende, destul de diferit de Poveste fara sfirsit, a fost apropiat de realismul magic, dar cred ca avem de-a face mai degraba cu un roman care vorbeste despre magia lucrurilor simple pe care le-am uitat: sa te joci, sa spui povesti, sa maninci piine cu unt si cu miere, sa fii acum si aici, inauntrul timpului tau. Este un basm despre lumea de azi in care economisim timp ca sa ne bucuram de el, iar efectul este exact invers: viata isi pierde savoarea si curgerea fireasca. Am spus un basm si nu o parabola, pentru ca Michael Ende stie cum sa creeze o poveste care nu are pretentia de a educa, dupa cum stie sa inventeze personaje care nu sint simple simboluri. Marginalitatea ca salvare de robia utilitara a timpului nu este o tema noua, dar Michael Ende o reia intr-un basm-roman scris simplu, alert, cu personaje credibile, dindu-i suspans si fantezie.

     

Momo este o fetita pe care fiecare dintre noi ar dori s-o ia acasa. Deloc ca alte fetite, atemporala si fara legaturi profunde cu spatiul inconjurator, darul sau este cel de a sti si de a dori sa asculte. Locuitorii orasului la marginea caruia s-a aciuat au capatat deja obiceiul de a se trimite unii pe ceilalti la Momo; ascultindu-i cu adevarat, fetita ii ajuta sa gaseasca solutiile optime la problemele de zi cu zi. Publicata in 1973 si premiata cu Deutscher Jugendliteraturpreis (Premiul pentru literatura pentru tineret) un an mai tirziu, cartea trateaza teme de maxima actualitate si stringenta, precum influenta stresului cauzat de dificultatile materiale asupra vietii oamenilor simpli, sau ignorarea acelor aspecte marunte care ne fac fericiti.

     

Momo e o fetita misterioasa care le-a inapoiat oamenilor timpul furat de catre hotii de timp. Basmul se petrece intr-un timp nu foarte indepartat, intr-un oras mare si minunat, care inca mai pastra bulevardele largi, stravechi, si pietele multicolore unde oamenii se adunau sa cumpere marfuri din toate colturile lumii. Insa orasul acesta era si modern, avea mijloace de transport, automobile si tramvaie, iar vestile zguduitoare sau hazlii se transmiteau prin telefon. E o lume in care timpul inca mai curge alene si oamenii inca mai stiu sa se bucure unul de altul. [...] Momo este dintre acele povesti care-ti aduc aminte de tine si care te-ndeamna sa stai o clipa in loc si sa-ti privesti viata.