Integrala prozei scurte

     

Acest pitic genial, inalt cit o carabina si la fel de zgomotos, e printre primii mari povestitori ai secolului 20. Capote mi se pare mult mai bun in proza scurta decit in roman, chiar daca celebritatea i-a adus-o Cu singe rece, romanul lui nonfictional. Ca si Salinger, n-a scris mult, dar a atins lejer perfectiunea. Om ciudat si dificil, Capote a cercetat normalitatea ciudatilor pornind de cele mai multe ori de la cite un fapt divers sau de la o situatie banala pe care o dezvolta apoi cu virtuozitate.

     

Am simtit, din lectura Integralei prozei scurte, ca scrierile il reflecta ca o oglinda. Sint elemente comune, amintiri de-ale personajelor, care se cer lipite de un trunchi comun, iar trunchiul acesta nu are cum sa fie decit scriitorul. Citind, m-am bucurat sa descopar un scriitor deopotriva amuzant, hipersensibil si atent la detaliile care fac din nimic o poveste. Sigur ca nu despre nimic este vorba in prozele lui scurte (20 la numar), cit despre momente sau persoane care pot sa ne schimbe viata, despre obsesii si cheite care pot sa ne-nchida sau sa ne deschida mintea.

     

Truman Capote creeaza in paginile povestirilor sale un univers incintator al copilariei, bogat descris de la nivelul pustilor, prin ochii, mintea si sufletul lor. Reversul acestui deliciu cald al lecturii il reprezinta povestirile de atmosfera supranaturala, de-a dreptul cosmareasca. Pentru ca adesea, copilaria este populata de umbre negre, de intrebari nerostite, de lacrimi neindeajuns de picurate si acumularea lor in timp ajunge sa rabufneasca la maturitate in forme autozdruncinante, in alunecari ale psihicului, in dedublari copil-virstnic, in „ciudatenii anormale” intr-o lume a „normalilor”. Permanent insa, si paralel cu relatarile pline de culoare, senzatii, detalii si pitoresc, Truman Capote dezvolta o empatie plina de umor fin pentru personajele sale, pe care le intelege, le iubeste si chiar le ocroteste de pericolul neuitarii.

     

Sa il (re)gasesti pe scriitorul de proza-scurta Capote e un fel de Ajunul Craciunului, cind asteptam Mosu’ (desi intr-una dintre povestiri, ultima – Un Craciun la New Orleans, o sa descoperiti ca el nu exista) – bucurie surprinzatoare, asta pentru ca stilul lui este de-o pretiozitate studiata in cele mai mici detalii, de un umor care strabate paginile povestirilor ca un sarpe de apa si de un dulce-amar de prajitura cu migdale. Cele 20 de povestiri acopera registre diferite, traverseaza America de la est la vest si 40 de decenii, in care, desi personajele create de scriitor traiesc vieti diferite in functie de context si de epoca, adunate de prin pagini intr-un singur loc ar putea fi chiar prieteni sau parte a aceleiasi mari familii.

     

In Integrala prozei scurte ne intilnim cu citeva nuvele speciale in care autorul pare sa doreasca a epuiza numeroasele feluri in care ne disimulam singuratatile. (...) Cu toate acestea, vom ramine fascinati de faptul ca el nu scrie despre cei puternici, ci despre cei fragili, nestiuti, abandonati, puri intr-un fel straniu. Acestui autor nu-i scapa nicio forma de alienare a societatii industriale si ramine prietenul tuturor celor singuri. Mai presus de orice, Truman Capote nu face morala, nu pretinde perfectiune (decit - am impresia - de la insusi scriitorul din el!), ne accepta fragili si derutati, dar niciodata stupizi si banali. De nelipsit din orice biblioteca respectabila, cartile sale contin poezia Sudului american, vertijurile new-yorkeze, dar si fulguranta unor personaje deviante care ne amintesc de Diane Arbus.