Clubul putregaiurilor (ediţie de buzunar)

     

„Clubul putregaiurilor” de Jonathan Coe a apărut în 2001, iar la noi a apărut la Polirom în 2004, în colecția mică de la Biblioteca Polirom. Proza XXI; în 2012 a fost reeditat în colecția Top 10+ și în formatul acesta l-am citit și eu. Nu aș fi crezut că m-ar putea interesa Anglia anilor ’70, iar faptul că romanul m-a fascinat tot mai mult pe parcursul lecturii mi s-a părut cel puțin interesant. Dar poate că mi-a plăcut nu pentru politicul de acolo, ci pentru că personajele sunt niște tineri care se pregătesc de întâlnirea cu viața reală, cu bucuriile și dezamăgirile ei. Universalitatea trăirilor lor este ceea ce impresionează; autorul reușește să creioneze niște destine semi-tragice, adorabile în deznădejdea lor, uneori în prostia lor. Se pare că la noi este mai cunoscută „Casa somnului” de același autor – pe care plănuiesc să o citesc în viitorul apropiat. Și mă mai tentează și „Ploaia înainte să cadă” pentru că pur și simplu are un titlu atât de mișto! Însă în Anglia a avut și are mare succes „Clubul putregaiurilor” și pentru că declanșează o nostalgie incredibilă celor care chiar au trăit prin anii 1970, cei care se regăsesc perfect în frazele lui Coe, în momentele de glorie ale IRA, în turnurile spectaculoase de situație care, uneori în cărți, par să caracterizeze doar o perioadă anume. Viața personajelor, trăită cu o coloană sonoră rock și cu fundal de rebeliune, iese rar din tiparele ușor de ghicit, însă deloc plictisitoare: tinerii au părinți „clasici”, mame grijulii, tați cu preocupări din afara sferei familiale în special, toate acestea în timp ce nehotărârea adolescentului îi face viața cel puțin mai grea, dar de cele mai multe ori chiar imposibilă. Jocurile de cuvinte din numele a două personaje sunt amuzante, dar tragice: Ben Trotter (Bent Rotter) și Lois Trotter (Lowest Rotter) – clubul lor este cel care dă numele romanului care mie încă îmi este drag, pe care îl recomand prietenilor, care are o familiaritate relaxantă și liniștitoare și care, paradoxal, vorbește în linii mari despre Anglia de prin 1970, perioadă despre care nu mi-a păsat niciodată serios. Iar asta face cartea cu atât mai interesantă și bună pentru mine, pentru că a reușit să mă țină aproape în ciuda fundalului politic care, în general în literatură, mă scoate din sărite dacă nu e bine dozat. Aș reciti cândva, la bătrânețe, „Clubul putregaiurilor” pentru nostalgia vremurilor apuse, și tot atunci sper să citesc și continuarea cărții, cu maturitatea personajelor, „Cercul închis”.