CARAREA CUIBURILOR DE PAIANJEN

Pânza de păianjen sau lupta antifascistă Acesta este primul roman al lui Italo Calvino, apărut în 1947 cu sprijinul lui Cesare Pavese, în care sunt descrise evenimentele care se desfășurau la nivel mondial. Cu toate că este un roman de angajament antifascist (dar nu de propagandă antifascistă), Italo Calvino reușește, cu talentul său de povestitor care tocmai se năștea, să te facă să parcurgi discuțiile politice fără să sari paragrafele respective. Asta pentru că cei care vorbesc sunt oameni simpli care adaptează această luptă, în care până la urmă sunt prinși fără voia lor, după modul lor personal de a vedea și înțelege lumea. Pin și Pistruiatul Povestea este simplă, și aș zice că nu este nouă pentru publicul român. Un băiat mult prea devreme maturizat, un golănaș pus fără oboseală pe șotii făcute celor mari, un băiat care nu stă în preajma copiilor de vârsta lui, un pistruiat blond cu limba ascuțită se trezește prins în lupta cauzei comuniste pe care nu o înțelege dar pe care și-o explică atât cât îi permite vârsta. De exemplu: auzind despre existența unui Comitet care are grijă de toți luptătorii antifasciști, se hotărește să îl caute pe acest Comitet, pe acest bărbat de treabă, înalt, cu o pălărie neagră, care îl va înțelege și va sta cu el la vorbe, fără să îl privească de sus. Foarte energic, dornic să fie implicat în luptă alături de cei mari, mereu cu urechile ciulite după cuvinte noi pe care le așteaptă fascinat din vorbele celor mari (gap - grupuri de acțiune patriotică, p 38 - calibrul unui pistol), atașat de un revoluționar pe numele său Lupul Roșu, pe care îl va ajuta necondiționat și va tresări de câte ori îi va auzi numele, ușurința cu care trece (datorită vârstei) prin mijlocul trupelor fasciste fără să fie oprit, jucându-le câte o farsă, toate astea nu au cum să nu îmi aducă aminte de Pistruiatul nostru din copilărie. Desigur, Pin (așa îl cheamă pe băiatul din roman) este mult mai obraznic, cântecele cu care își încântă camarazii de arme sunt deocheate, glumele pe care le face pe seama surorii lui (o prostituată, informatoare a SS-ului) sunt redate în carte cu puncte de suspensie, dar asemănarea rămâne, la cele enumerate mai sus adăugându-se insistența autorului asupra aspectului său fizic distinct: ,,… trebuie că e tare urât să fii animăluț, adică să fii verde, să faci caca în stropi și să te temi c-o să vină o ființă umană, așa ca Pin, cu o față enormă, plină de pistrui roșii și negri, și cu degetul în stare să facă greierii bucăți. ’’ O luptă numită dorință Romanul este captivant la început, cu nebuniile micuțului matur, cu glumele spuse după care este mereu pe picior de fugă să nu fie altoit de oamenii mari, cu insistența cu care evită copiii, cu agerimea de golănaș care își găsește refugiu într-o zonă retrasă, departe de orice suflare omenească, unde țipă în sine auzit doar de broaște sau trage cu pistolul în pământ. Apoi, odată cu apariția brigăzii pestrițe în care intră nebăgat în seamă și rămâne până la destrămarea ei, lucrurile pierd din poezia care a ținut cam 50 de pagini. Luptele iau locul meditațiilor juvenile pline de farmec, momentele când aruncă priviri în camera surorii se transformă în filarea dușamnului, plimbările interminabile în pas ștrengăresc devin marșuri prin munți. Schimbarea nu se face brusc, Pin intră în brigada revoluționară după o aventură croită pentru firea lui rebelă, dar apoi totul se stinge chiar dacă acțiunile se intensifică. Personajele noi sunt bântuite de nerealizări în viață peste care a venit această luptă împotriva fratelui, mulți își fac un scop în viață din această viață rebelă, alții conștientizează că sunt niște pioni dar continuă să se lase jucați, fără să conteze prea mult partea baricadei. După cum spuneam, Italo Calvino nu face din carte o lucrare de propagandă (deși așa a fost prezentată, tipărindu-se un număr record de exemplare pentru acea perioadă) a ideilor socialiste. Reușește să redea, aș zice subtil, amărăciunea unei omeniri aflate în derivă, amendează revoluționarii care acționau fără discernământ, în virtutea puterii unei arme care li se oferă, prezintă acțiunile unor tineri pentru care comunismul și fascismul nu trec granițele străzii pe care locuiesc. Când imaginația își găsește un sol bun Crescut într-o familie de botaniști (se pare că așa s-a născut vestitul său roman Baronul din copaci) care la început nu a fost de acord cu manifestările sale artistice, Italo Calvino dă, de la primul său roman, semene ale unui autor care captează prin puterea poveștii. Iubitor de aventură și de locuri noi, neașteptate (a îndrăgit romanul lui Rudyard Kipling, Cartea junglei, dragoste pe care o va menționa și micuțul revoluționar Pin), va rămâne pe acest drum care se va transforma într-un crez artistic, atras de desen, poezie, teatru dar și de filmele și desenele animate americane. Așa înțelegem bogata imaginație atent mânuită printre cuvinte (vezi Cavalerul inexistent), canalizată la început spre idealuri înalte (odată cu invazia Ungariei de către ruși va părăsi partidul comunist și nu se va mai înscrie în altă parte), și efervescența mereu vie, mereu copilăroasă care se transmit prin scris cititorului. Cărarea cuiburilor de păianjen merită să fie parcursă fie și pentru personajul care își adaptează copilăria și jocurile specifice ei după ceasul conflagrației mondiale în care s-a trezit. Pe coperta a IV Pin este pus alături de Ralph din Împăratul muștelor, un alt copil nevoit să se joace de-a războiul în loc să bată maidanele.