Strada

     

Romanul mi-a amintit de Baiuteii fratilor Florian sau de Cum mi-am petrecut vacanta de vara (T.O. Bobe). Totusi, parca dincolo de nota comica, comuna celor trei carti, am simtit aici o sensibilitate aparte, mai apropiata de personalitatea in schimbare a copiilor. Toti cei care populeaza universul „Strazii”, si ma refer aici in special la cei mici, nu par a trai doar pentru amuzament. In sensul asta, am remarcat cit de bine a punctat Adrian Chivu maturizarea timpurie. Strada este scena pe care se joaca piesa asta, dar este si un refugiu fata de controlul parintilor.

     

De la prima pagina, cartea lui Adrian Chivu m-a facut sa ramin fara suflare. Persoanjul principal traieste fara pauza, fara suflare, fara liniste, fara o clipa de odihna si, la 11 ani, incepe sa se loveasca de toate deliciile vietii – de la bataie pina la dragoste, de la chiulit si fumat la facut lectii si facut curatenia simbata. Este o carte fara inceput si fara sfirsit, pentru ca nimeni nu poate sa-si povesteasca nasterea, nici moartea, iar intre aceste doua repere viata curge navalnic, (...) fara semne de punctuatie. Noua, adultilor, ne place sa ii stabilim capitole, etape, puncte de cotitura, borne; pentru copilul Traian din aceasta carte, ea este doar o curgere navalnica, o traire care te duce pina in pragul sufocarii.

     

Te regasesti acolo, fundamental te regasesti, si descoperi un lucru – ai aproape aceeasi copilarie ca pustiul din cartea lui Chivu. Adrian Chivu nu numai ca povesteste, dar o face cu o acribie si cu o extraordinara capacitatea de a se intoarce la timpul copilariei, intr-un prezent al copilariei, astfel incit ai impresia ca, atunci cind citesti, timpul s-a dat inapoi. (...) Esti intr-un Bucuresti mai aparte, al caselor cu curte, al micilor magazinase, vecinilor apropiati, al gastilor de cartier. (...) In momentul in care intri in lumea lui Adrian Chivu, incepi sa te gindesti, in paralel, la propria ta madlena din copilarie.

     

E o mare resursa proprie sa poti sa iti pastrezi copilaria cu prospetimea pe care el a pastrat-o si a valorificat-o in acest roman. Mie aceasta carte mi-a adus o revelatie: copilaria nu are punctuatie, nu are virgula, punct, linie de dialog – adevarat este – am citit totul exact cum era scris, adica cu placere, pe nerasuflate, ca pe o fraza foarte mare in care m-am regasit si la sfirsit am spus: „E cam tinar, sa stii, e copilaria anilor `80, dar el a stiut-o foarte bine, cu toate uimirile, cu toate triumfurile, cu toate fantasmele”.

     

Avem de-a face cu o lectura de vara ce ne intimpina cu naivitati, pe care noi, cei din tagma cititorilor, avem tot dreptul – de fapt, chiar misiunea – de a le dezvolta si de a le adapta unor realitati palpabile. Si, daca e sa incerc totul si mai scurt, o carte fara finalitate si filosofii de duzina, limpede si placut de rarefiata.