Deplasarea spre roșu

Deplasarea spre rosu, un titlu care te poate duce cu gindul la transformarea unei societati din democratica intr-una totalitara (nici vorba de asa ceva, „rosu” aici avind sensul de interzis, semnificant al acelui teritoriu, simbolic, evident, pe care e bine sa nu pasesti), vine ca o confirmare, daca mai era nevoie, a puterii creatoare a autorului care demonstreaza inca o data o vadita curiozitate pentru acele poteci ale vietii (si ale scrisului) mai putin umblate. Pe rind, o cronica de moravuri a societatii romanesti comuniste si postcomuniste, un roman epistolar, psihologic si de mister, Deplasarea spre rosu are toate ingredientele necesare pentru a asigura cititorului o lectura captivanta: suspans, erotism, mister, drama, evitind cu pricepere aura senzationalista care ar putea aparea in prezenta celor de mai sus.

(...) Un basm prelucrat intr-un mod interesant, inteligent, neasteptat, cu o mare surpriza finala. Cel mai mult mi-a placut ultimul capitol, nu doar pentru aceasta surpriza, cit mai ales pentru frumoasa alternativa a imaginii care ia locul torentului de povestiri prealabil. Asta e deplasarea cea mai interesanta pe care am vazut-o eu in Deplasarea spre rosu: de la cuvinte (povesti, povestitori, discutii, confesiuni) la tacere (interlocutori-cheie care refuza sa povesteasca), apoi la imaginea revelatoare.

Sub pretextul unei scrisori catre un destinatar absent, romanul relateaza doua povesti ale unor vieti care se intersecteaza pentru scurt timp in Romania postdecembrista. Aparte de ceea ce fac si povestesc personajele, sa observam placerea acestui scriitor de a scrie proza, de a face roman. Fraza e mereu atenta, paginile sint dense, fiecare scena este construita ca parte vizibila a unui intreg, deocamdata, inaccesibil.

Deplasarea spre rosu este un roman al entropiei postrevolutionare si al cauzalitatilor dictatoriale. De un scepticism devastator. Desi discursul narativ emana un aer intelectualizant usor artificial, iar „eroii” par deseori lipsiti de consistenta psihologica, exista, totusi, si fragmente exceptionale de proza realista si analitica. Uneori, chiar cu abur poetic. De pilda, cind se evoca „fosnetul cosmic” al atingerii norilor, intr-o zi de pace, in linistea solemna si parfumata a unui cimitir.

Deplasarea spre rosu e o carte care tradeaza prin fiecare paragraf placerea, priceperea si aplecarea migaloasa si teribil de constienta asupra actului scrierii. Drama pe care o pune in pagina, cu suspans si cu rabdare, e problematica si fertila pentru multe interpretari ce privesc exact acele abstractiuni esential legate de viata noastra: sinele, empatia, vina, trauma. (...) E o carte care, in cele mai solare zone ale ei, are un ton de o tinerete pe care rareori l-am detectat chiar in cartile unor scriitori mult mai tineri decit Radu Mares. Si e, in sfirsit, o carte care ar face bine sa-l aduca pe retrasul scriitor clujean in vizorul celor care cauta inca literatura buna in ceea ce se scrie acum in Romania.