Oceanul e fratele meu

Romanul pierdut al lui Kerouac, prima lui scriere de anvergura, mai exact de 158 de pagini, nu era citusi de putin pierdut. Se ratacise printre hirtiile autorului. Sa nu va asteptati la o capodopera, ci la un Kerouac in formare care scrie aici o poveste inspirata de propriile sale experiente de tinar marinar sucit si indragostit de oceanul care e „fratele lui si rasuflarea lui in cuvinte“.

Cartea (…) are calitatea ca dezvaluie primii pasi ai generatiei Beat – al carui stramos se pare ca a fost grupul Tinerii Prometeici. In plus, contine primele incercari literare ale lui Jack Kerouac si multe insemnari din jurnalele acestuia. Corespondenta dintre cei doi prieteni merita lupta corp la corp pe alocuri cu paginile muuulte si intortocheate.

Oceanul e fratele meu incepe cu o poezie scrisa in 1949, text ce concentreaza o intreaga aventura umana: „Viata nu e decit un craniu/ Un set de coaste printre care/ Trecem mincare & combustibil –/ in asa fel incit sa putem arde/ furios de minunat”. Aflat la bordul navei Dorchester, Kerouac isi nota in timpul primei nopti pe ocean: „Nu am curajul sau, poate, duritatea necesara pentru a suporta patosul extraordinar al acestei vieti. Iubesc frumusetea naturala a vietii – mi-e teama de groaznica ei putere”. Desi, estetic, romanul nu este o realizare comparabila cu operele publicate in timpul vietii lui Kerouac (poate tocmai de aceea nici nu l-a publicat!), cititorii vor gasi aici mai toate temele si motivele valorificate mai tirziu, precum si dovezi ale preocuparii autorului pentru scrierea spontana.

Semnata de Dawn M. Ward si publicata in 2005 (la noi a aparut anul trecut, la Polirom, in traducerea lui Ciprian Siulea), cartea aduna scrisori, fotografii (poate prea putine) si texte experimentale scrise de Kerouac in tinerete, printre cele mai reusite fiind romanul care da numele volumului, Oceanul e fratele meu si un asa zis jurnal, Jurnalul unui egoist. Textele sint prezentate in ordine cronologica – incepind cu 1939, cind cei doi erau inca adolescenti, si pina in 1944, cind Sebastian Sampas moare intr-un spital din nordul Africii, dupa ce fusese grav ranit pe cimpul de lupta –, fapt care te dezarmeaza putin la inceput pentru ca esti nevoit sa treci de la pagini intregi de corespondenta la schite de proza si teatru, apoi la roman si inapoi la corespondenta. Insa, odata obisnuit cu acest tip de prezentare, devorezi cartea. (...) Daca-ti pica in mina Oceanul…, asculta-i cu atentie freamatul! Are cu siguranta un mesaj si pentru tine.