Opere IV. Cum e. Mercier și Camier

     

Prozele lui Beckett trebuie percepute ca o disolutie a limbajului si a comunicarii. Personajele incearca sa se adapteze unei lumi din care nu fac parte. Elementele realului se recompun intr-o irealitate, traita si simtita plenar, dincolo de acumularea unei tensiuni nu doar epice. Beckett reuseste in prozele sale – si in dramaturgia sa – sa exprime ceea ce nu mai este de exprimat: frinturi, fragmente, sunete disparate, Ohne Worte, singuratatea omului modern in mijlocul multimii, disperarea sa in lipsa unei sperante oricit de mici, renuntarea si resemnarea sa in fata unui desert pustiu – timpul sau propria sa existenta. In fine, cred ca relansarea lui Beckett in spatiul cultural romanesc este binevenita. Nu ratati noua editie Beckett de la Polirom.

     

Straniul roman Cum e constituie una dintre cele mai puternice dovezi pentru capacitatea lui Beckett de a inova fictiunea, de a desfiinta orice reguli si conventii ale prozei, impingindu-si cititorii dincolo de limite. Limite ale timpului, ale spatiului, ale imaginatiei, ale gramaticii, ale topicii, ale (non)sensului... Ceea ce socheaza in primul rind este felul in care cuvintele se prind unele de altele, alcatuind un asa-zis limbaj care face din acest roman poate cea mai dificila opera beckettiana, culme a conciziei si a incifrarii metaforice. Beckett scrie aici intr-o limba nemaiauzita, nemaivorbita (...)

     

Romanul lui Beckett e chiar ciudat. Poate fi frustrant si deconcertant sa-l citesti, in masura in care scapa oricarei definitii, nici una dintre reguli nu se aplica si nici un punct de reper nu pare sa mai aiba valabilitate. Romanele sint considerate a fi doua dintre cele mai subtile experimente stilistice beckettiene.

     

Cum e (1961) si Mercier si Camier (1970), (...) nu seamana aproape cu nimic din literatura contemporana lor, ci mai degraba cu operele si actiunile situationistilor internationali, caci despre situatie si este vorba, la baza, in cele doua scrieri. Volumul al IV-lea, de care ne ocupam aici, alatura, poate, cele mai ciudate scrieri din istoria romanului postmodern. (...) Dialogul dintre personaje este cel al pumnilor in timpane, genunchi in rinichi, lovituri in cranii (...), intr-un cor infernal de icnete, rabufniri amorsate si gemete refulate, din care nimeni nu iese eliberat ori descarcerat.

     

Discretia, retractilitatea si insingurarea apar nu rareori drept cai prin care omul reuseste sa ramina impacat cu el insusi, sa se simta liber, sa nu-si piarda omenescul. Protectiva, insingurarea inseamna pentru multi „oameni de hirtie” si o evadare din tavalugul multimii, revolta, discontinuitate strecurata in rutina uniformizanta, refuzul normelor, iesire din cadru, tacere patrunzatoare, sincopa ce permite o privire mai limpede. Ca si in teatrul lui Beckett, in cele doua romane – Cum e. Mercier si Camier -, cuprinse in volumul Opere IV (din excelenta serie de autor de la Polirom), apar inconfundabilele sale cupluri de personaje. Dublind astfel singuratatea, se asigura schimbul de cuvinte cu care se umple timpul imens, in lipsa altor forme de manifestare a omenescului. Beckett scrie aici intr-o limba nemaiauzita, nemaivorbita, iar reducerea drastica a actiunii si a personajelor intimideaza.