Apa neagră

Joyce Carol Oates renunta la intriga, iar tensiunea cartii se naste treptat din atmosfera de apasare, sufocarea intr-un spatiu inchis simtite de Kelly Kelleher. Cititorul se vede silit sa empatizeze cu personajul, fiindca spaima de moarte ne este comuna tuturor, prin tragedia traita de tinara care trebuie sa-si infrunte moartea, singura, intr-un loc strain.

Oates a scris un roman taios ca o lama de ras si exasperat ca refuzul de a striga dupa ajutor al unui om care se ineaca. Apa neagra nu e o reconstituire documentara – formula de succes in America. Senatorul din roman n-are nume. Intimplator e democrat! E personajul politic de succes cu care toata lumea vrea sa dea mina. E miracolul si sansa pentru o femeie inca tinara, pe care o intereseaza politica, de a fi bagata in seama de El, apoi de a fi sarutata de El si apoi ca El sa-i propuna o escapada.

Ce face cele doua naratiuni interesante este stilul in care sint istorisite, un stil incisiv, necrutator, care taie ca un bisturiu, cauzindu-ne rani aproape la fiecare pagina.

Apa neagra este o expunere a unei Americi intens politizate vazute prin ochii unei tinere idealiste si ambitioase, insa nesigura de propriile puteri, asa cum e Kelly Kelleher. Romanul (citit dintr-o rasuflare pentru ca e subtire si foarte alert) este alcatuit de fapt dintr-o succesiune de imagini din trecutul si prezentul lui Kelly, cea indragostita de un senator care i-ar putea fi tata. Cartea a fost inspirata de controversatul accident in care a fost implicat Ted Kennedy, fratele lui John F. Kennedy, un accident de masina petrecut in anul 1969, in urma caruia pasagera din masina pe care o conducea acesta, o tinara de 29 de ani, Mary Jo Kopenche – a murit inecata.

Apa neagra (...), face parte din specia long short story, altfel spus acele carti dense, puternice, ce se joaca cu angoasele noastre, urmarindu-ne multa vreme. Inca de la inceput trebuie sa precizam ca nu este vorba de o intriga cu suspans, ci de exact inversul unei bombe cu ceas, deoarece esentialul se petrece inca din primele pagini. Presimtim inca din primele rinduri ca nimic nu va putea schimba cursa tragica a destinului, chiar daca nimic nu ne impiedica pina la ultimul rind al cartii (tehnica premeditata a ambiguitatii la turatie maxima) sa speram intr-un cu totul alt deznodamint, eventual fericit. Joyce Carol Oates ar fi fost un extraordinar regizor, daca ar fi avut mai multa incredere in camera de luat vederi decit in masina de scris.