Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918

Descriere

Subiectul ales spre a fi tratat, dedicat contribuţiei factorului bisericesc la realizarea Marii Uniri, se justifică cu prisosinţă pentru ceea ce a reprezentat unirea din 1918 pentru istoria noastră ca naţiune şi pentru viitorul nostru ca stat naţional. Am dorit ca prin demersul meu anumite aspecte ale acestui subiect să fie analizate, clarificate şi prezentate într-o formă care să întregească cunoaşterea rolului jucat de Biserica Română - Ortodoxă şi Greco-Catolică – la marele act naţional din 1 Decembrie 1918.

în întreaga noastră istorie Biserica românească şi-a adus obolul la propăşirea poporului român prin cuvânt şi faptă la propăşirea poporului român. Sub pelerina Bisericii cultura şi spiritualitatea românească a putut creşte, aducând roade bune la vremea cuvenită; în tinda Bisericii, pentru o lungă perioadă de timp, şcoala românească s-a putut dezvolta; sub oblăduirea ei, patrioţii români şi-au exprimat ideile; cu rugăciunea şi binecuvântarea ei soldaţii români şi toţi luptătorii pentru unitate au reuşit să ducă la îndeplinire idealurile lor.

Nicolae Iorga aprecia că „istoria este un tribunal suprem în care se judecă faptele popoarelor, ale naţiunilor şi a întregii omeniri”. în îndelungata luptă a românilor pentru independenţă şi unitate, niciodată o idee, un ideal nu a polarizat cu atâta forţă vo­inţa unei întregi naţiuni, ca în anii grei ai primului război mon­dial. Cauza unităţii a generat acte de eroism şi de bravură săvârşite de armata română în luptele de peste Carpaţi, în bătăliile pentru apărarea trecătorilor şi a teritoriului Munteniei, în marile confruntări de la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz din vara anului 1917. Idealul naţional a fost prezent şi a condus acţiunile politice şi diplomatice, faptele de arme, creaţia artistică şi literară a acelei epoci. Activitatea politică şi propagandistică, desfăşurată peste hotare, îndeosebi în Franţa, Italia, S.U.A., Anglia etc., a fost şi ea remarcabilă în acei ani.

Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Naţiunea română şi-a realizat multisecularul ei vis în împrejurări internaţionale prielnice, dar pentru al căror curs favorabil au sângerat din belşug fiii săi. Documentele din vremea aceea arată atmosfera încărcată de patriotism în care poporul român şi-a realizat unitatea naţională. Hotărârile de unire din 1918 au fost luate în cadrul unor organisme larg reprezentative, constituite pe baze general-democratice. Aceasta a dat acestor hotărâri un caracter cvasi-plebiscitar.

înfăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul român, în întregimea sa. Vasile Goldiş, unul dintre militanţii pentru unificarea statală deplină, afirma: „România Mare nu este creaţia partidelor politice sau a armatei, ci a evoluţiei istorice, ce nu poate fi oprită de nici o forţă umană”. Iar Nicolae Iorga, cu inegalabila sa forţă de pătrundere, a apreciat că cele două mari etape, în care poporul român şi-a realizat şi şi-a desăvârşit unitatea - 1859 şi 1918 - au marcat „consacrarea în domeniul realităţii a unei stări de conştiinţă care a existat întotdeauna, de la originea însăşi a neamului nostru”.

în primul capitol al lucrării („Biserica Ortodoxă şi românitatea. Consideraţii generale”) am căutat să evidenţiez diverse opinii privind raportul dintre Biserica Ortodoxă şi poporul român. Am arătat că Biserica Ortodoxă din România este o Biserică indigenă, cu genea­logia şi caracterul ei consacrat de o tradiţie specifică. La noi, între Biserică şi stat, după modelul bizantin, a existat şi există o simfonie perturbată numai de evenimente absolut incidentale. Mai mult decât la celelalte popoare, la noi, la români, legătura simbiotică dintre Ortodoxie şi naţiune nu numai că nu poate fi negată, dar îşi găseşte originea şi susţinerea în însăşi etnogeneza noastră. Tocmai de aceea legătura dintre cele două elemente este mult mai puternică şi nu poate fi desfăcută. Ori de câte ori în viaţa poporului român a existat un moment de răscruce, ori când s-au împlinit anumite idealuri scumpe tuturor românilor, atunci şi în viaţa Bisericii strămoşeşti au avut loc mutaţii ce au generat emulaţii spirituale şi împliniri bisericeşti.

Capitolul al II-lea al lucrării („Contribuţia Bisericii din provinciile istorice româneşti aflate sub stăpânire străină la promovarea ideii naţionale, până la 1914”) prezintă lupta Bisericilor româneşti din Transilvania (Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică), din Basarabia (Biserica Ortodoxă) şi din Bucovina (Biserica Ortodoxă). în Transilvania, deşi alcătuiau majoritatea zdrobitoare a populaţiei, românii erau consideraţi „tole­raţi” pe pământul strămoşilor. în lupta pentru drepturile românilor, Biserica Ortodoxă şi, după unirea unei părţi a credincioşilor români cu Roma, şi Biserica Greco-Catolică s-au afirmat ca luptătoare pentru drepturile credincioşilor români. în lucrare sunt prezentate contribuţiile unor oameni ai Bisericii, ortodocşi (Andrei Şaguna, Dimitrie Comşa, Daniil Popovici-Barcianu, Miron Romanul, Ioan Meţianul, Miron Cristea, etc.) sau greco-catolici (Inochentie Micu Klein, Grigore Maior, Iuliu Hossu, Ioan Bob, Ioan Para, Dimitrie Radu, Vasile Hossu, Victor Mihali, etc.) la apărarea drepturilor românilor şi la promovarea ideii naţionale prin Biserică şi şcoală.

în capitolul al III-lea, intitulat „Biserica în slujba ideii naţionale în anii primului război mondial (1914-1918)”, este prezentată contribuţia Bisericii şi a slujitorilor ei din Vechiul Regat pe câmpul de luptă şi în serviciul sanitar al armatei române, suferinţele îndurate de preoţi şi slujitori ai Bisericii pe teritoriul vremelnic ocupat (ucişi, deportaţi, arestaţi, închişi, maltrataţi, refugiaţi, etc.), jaful militarilor puterilor ocupante asupra bunurilor şi odoarelor bisericeşti, ajutorul acordat populaţiei de serviciul religios al armatei, etc. Totodată este prezentată situaţia Bisericii româneşti şi a slujitorilor ei în Transilvania şi Banat, în Basarabia şi Bucovina, suferinţele îndurate, dar şi amplificarea sentimentului naţional în rândul românilor şi organizarea luptei pentru unitate naţională.

Evenimentelor din anul 1918, care au dus la realiza­rea Marii Uniri, le este rezervat capitolul al IV-lea, inti­tulat „Biserica şi Marea Unire din 1918”. Sunt prezentate condiţiile interne din fiecare provincie istorică românească în care s-au luat hotărârile de unire, rolul Bisericii şi al clerului în unire, implicarea lui în evenimentele din martie 1918 din Basarabia, din noiembrie din Bucovina şi din decembrie din Transilvania. De asemenea este analizat cadrul internaţional complex în care s-au luat hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia.

Ultimul capitol („Unificarea bisericească – factor de întărire a unităţii politice a statului român”) analizează evenimentele legate de stabilirea unei organizări unitare a Bisericii Ortodoxe în România după Unire, întrucât fiecare provincie istorică unită cu Ţara avea propria ei organizare bisericească. Iniţiativa în această direcţie a aparţinut Bisericilor Ortodoxe din noile teritorii unite cu ţara, Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi Basarabia, sprijinită şi de celelalte Biserici provinciale româneşti. Acest proces, declanşat încă din 1919, a cunoscut desăvârşirea în 1925 prin crearea Patriarhiei Române şi alegerea în scaunul patriarhal a mitropolitului primat Miron Cristea.

Pentru realizarea lucrării am cercetat documente aflate în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod din Bucureşti, Arhiva Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, Arhiva Episcopiei ortodoxe române din Arad, Arhiva Mitropoliei Banatului (Episcopia Caransebeşului), Fondul Inspecto­ratului Clerului Militar aflat în Arhivele Militare Române din Piteşti. De asemenea, am folosit numeroase culegeri de documente, din care doresc să semnalez în primul rând cele opt volume apărute până în 1989 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, dedicate evenimentelor de la 1918. De asemenea am cercetat o serie de publicaţii (amintesc dintre acestea „Albina”, „Cultura Creştină”, „Gazeta Transil­vaniei”, „Telegraful Român” şi altele), precum şi lucrări cu caracter general sau special semnate de Alexandru Boldur, Ion Bria, Petre Cazacu, Nicolae Ciachir, V. Curticăpeanu, Ştefan Pascu, Onisifor Ghibu, Vasile Goldiş, Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Nestor Vornicescu, Ion Nistor, Mircea Păcurariu, Zenovie Pâclişanu, T.V. Păcăţian, Antonie Plămădeală, Daniel Prodan, Maria Someşan, Dumitru Stăniloae şi alţii.

De asemenea, pe parcursul acestei teze am folosit lucrările unor teologi şi istorici ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai Bisericii Greco-Catolice, precum: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Pr. Dr. Ioan Lupaş, Ioan Moraru, Pr. Zenovie Pâclişanu, Maria Someşan, etc., lucru ce mi-a permis să am o perspectivă largă asupra implicării Bisericii în societate şi în istoria poporului român. Fără o implicare asiduă a Bisericii în realizarea acestor evenimente, precum şi prin atingerea unor obiective bisericeşti de maximă importanţă, ulterior evenimentelor politice, societatea românească actuală ar fi fost lipsită de întreaga perspectivă a evenimentelor.

în încheiere, doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să reuşesc să finalizez proiectul la care m-am angajat în urmă cu trei ani, şi în primul rând familiei mele.

Mulţumiri, de asemenea, D-l Prof. Univ. Dr. Ion Calafeteanu pentru îndrumările date şi sprijinul pe care l-am găsit întotdeauna la Domnia Sa.

cuprins

cuvant inainte

Marea Unire din 1918 reprezintă unul dintre acele momente din istoria naţională care va atrage permanent interesul istoricilor. Şi asta nu numai pentru că evenimentele din acel an de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia încununează un proces de importanţă fundamentală pentru noi ca români. Şi nici pentru că permanent apar informaţii ce îmbogăţesc sau luminează aspecte mai puţin cunoscute sau chiar necunoscute ale Marii Uniri. Ci, pentru că simţim permanent nevoia – astăzi mai mult decât oricând – să ne raportăm la momente de glorie ale istoriei noastre, să ne recâştigăm încrederea în noi – ca indivizi şi ca naţiune – şi să putem privi cu mai multă încredere spre viitor.
Aceştia au fost şi factorii care m-au determinat să accept propunerea doctorandului Adrian Ignat de a realiza o lucrare de doctorat cu tema „Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”. Doctorandul însuşi mărtu­riseşte că a făcut această opţiune convins fiind că „tematica aleasă [...] se justifică cu prisosinţă pentru ceea ce a reprezentat Unirea din 1918 pentru istoria noastră ca naţiune şi pentru viitorul nostru ca stat naţional”.
Planul lucrării este bine structurat, menit să evi­denţieze rolul important al Bisericii în Marea Unire din 1918, ca o încununare a activităţii de secole a acestei insti­tuţii, în sprijinirea promovării ideii naţionale în toate provinciile istorice româneşti.
După „Introducere”, în care autorul face o prezentare a lucrării şi bibliografiei folosite, în primul capitol, inti­tulat „Biserica Ortodoxă şi românitatea. Consideraţii generale”, doctorandul analizează rolul Bisericii Ortodoxe în istoria poporului român şi raportul dintre Biserică şi naţiune în spaţiul românesc. Factorul creştin – arată autorul – este prezent încă din perioada procesului de romanizare a triburilor daco-geto-tracilor, încât se poate afirma că latinitatea şi creştinismul se află la originea poporului român. în continuare, în cadrul capitolului sunt dezbătute diverse opinii privind problema continuităţii româneşti, rolul Bisericii în dezvoltarea culturii române, raporturile Biserică-Stat în Ţările Române („simfonia bizantină”) etc. Strânsa legătură între destinul Bisericii Române şi cel al Ţărilor Române este susţinută de autor prin paralelismul între împlinirile în plan statal şi bise­ricesc de-a lungul secolelor. Astfel, el arată că întemeierea statelor feudale româneşti a fost urmată la scurt timp de întemeierea primelor mitropolii, unirea din 1859 a însemnat şi unirea celor două Biserici sub un mitropolit primat, independenţa cucerită în 1877-1878 a fost curând urmată de recunoaşterea autocefaliei bisericeşti (1885), iar Marea Unire din 1918 a fost urmată în plan bisericesc de unificarea bisericească şi ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la statutul de Patriarhie (1925).
în capitolul al doilea al lucrării („Contribuţia Bisericii din provinciile istorice româneşti aflate sub stăpânire străină la promovarea ideii naţionale, până la 1914”), în peste 150 de pagini autorul prezintă acţiunea Bisericilor româneşti din Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina pentru păstrarea identităţii naţionale, cucerirea de drepturi politice şi greutăţile pe care le-au avut de învins. în Transilvania Bisericile româneşti – Ortodoxă şi Unită – s-au afirmat ca luptătoare pentru drepturile politice, culturale şi, desigur, religioase ale românilor. în lucrare sunt prezentate contribuţiile aduse în afirmarea românismului în Ardeal, atât de reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe (Andrei Şaguna, Miron Românul, Miron Cristea etc.), cât şi Greco-Unite (Inochentie Micu Klein, Grigore Maior, Iuliu Hossu etc.).
în Banat, în Bucovina şi în Basarabia, în condiţii deosebit de grele, Biserica Ortodoxă a reuşit să se opună politicilor de deznaţionalizare ale autorităţilor ocupante, să dezvolte cultura naţională, să cultive limba românească. Autorul aminteşte nume de slujitori ai Bisericii care s-au remarcat în lupta naţională, precum mitropolitul Veniamin Costache, Gavril Bănulescu-Bodoni, episcopul Vladimir din Basarabia, sau Dosoftei Herescu, mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici, Vladimir Repta şi alţii în Bucovina.
în capitolul al treilea („Biserica în slujba ideii naţionale în anii primului război mondial, 1914-1918”), doctorandul analizează principalele evenimente din România şi teritoriile româneşti aflate încă sub stăpânire străină în anii primului război mondial. încă în ajunul războiului – se arată în lucrare – în rândul românilor era larg împărtăşită credinţa apropiatei realizări a Unirii, pe care Biserica şi slujitorii săi nu numai că şi-o însuşeau, dar o şi promovau, de o parte şi de alta a Carpaţilor, în ciuda pericolelor la care se expuneau slujitorii ei.
în Vechiul Regat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române s-au aflat în anii 1916-1918 pe câmpul de luptă, ca preoţi confesori (în august 1916 fusese creat Serviciul Religios de pe lângă Marele Cartier al Armatei Române, al cărui şef a fost numit preotul Constantin Nazarie) sau în calitate de slujitori în serviciul sanitar, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa. în aceeaşi perioadă, pe teritoriul ocupat vremelnic de Puterile Centrale, preoţi şi alţi slujitori ai Bisericii au suferit un regim de teroare, au fost ucişi, deportaţi, arestaţi, maltrataţi, închişi, obligaţi să se refugieze în teritoriul liber etc.; ei s-au opus jafului ocupanţilor asupra locuitorilor, cât şi a bunurilor şi odoarelor bisericeşti.
Totodată autorul prezintă situaţia grea a Bisericii Române şi a slujitorilor ei din Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina, care în ciuda tuturor vicisitudinilor nu au renunţat la lupta lor în plan naţional, au păstrat vie credinţa românilor în victoria finală, dincolo de situaţia existentă pe front la un moment dat.
în capitolul al IV-lea al lucrării, intitulat „Biserica şi Marea Unire din 1918”, doctorandul analizează eveni­mentele legate de împrejurările interne şi internaţionale în care în martie, noiembrie şi decembrie 1918 la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, Adunările reprezentative ale româ­nilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania au proclamat unirea acestor teritorii româneşti cu Ţara. Pe baza unor informaţii documentare bogate, parţial inedite, docto­randul prezintă rolul Bisericii româneşti din cele trei provincii româneşti în organizarea acestora ca „ţări româneşti” şi implicarea Bisericii şi slujitorilor ei în pregătirea evenimentelor din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/1 Decembrie 1918 din Chişi­nău, Cernăuţi şi, respectiv, Alba Iulia.
în capitolul al V-lea („Unificarea bisericească – factor de întărire a unităţii politice a statului român”) autorul analizează procesul de unificarea a „Bisericii dominante în statul român” – cum era calificată Biserica Ortodoxă în Constituţia din 1923 (despre Biserica greco-catolică se spunea „că are întâietate faţă de celelalte culte”) – proces apreciat de doctorand ca factor de întărire a unităţii politice a statului român. Aceeaşi semnificaţie a avut şi ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de scaun Patriarhal, hotărâre luată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 4 februarie 1925 şi aprobată de Senat la 12 februarie şi de Camera Deputaţilor la 17 februarie 1925.
Un capitol de „Concluzii” şi o listă cu „Bibliografia” folosită de autor la redactarea lucrării încheie teza de doctorat.

în concluzie:

1. Lucrarea doctorandului Adrian Ignat tratează o temă mereu actuală datorită importanţei sale: Marea Unire din 1918. în cadrul acestui proces la care a participat întregul popor român, doctorandul evidenţiază contribuţia Bisericii şi a slujitorilor ei;

2. Bibliografia folosită de autor este bogată şi diver­sificată. în mod deosebit dorim să evidenţiem arhivele Mitropoliei greco-catolice de la Blaj, Cancelariei Sfântului Sinod, Mitropoliei Timişoarei şi Episcopiei Ortodoxe de la Arad, la care adăugăm fondul Inspectoratului Cleric Militar de la Arhivele Militare, Piteşti;

3. Doctorandul demonstrează că posedă metodo­logia cercetării ştiinţifice. Expunerea sa este clară, opiniile exprimate sunt bine argumentate.

Cele de mai sus mă determină să propun şi să susţin acordarea titlului ştiinţific de „Doctor în Istorie” domnului Adrian Ignat şi îl felicit.

7 iunie 2010

Prof. Univ. Dr. Ion Calafeteanu