Metode si procedee utilizate in predarea la gimnaziu a trasaturilor formale, a valorilor semantice si stilistice ale verbului

Descriere

într-o societate în care elevii preferă să înveţe italiană, spaniolă sau portugheză, pentru a pleca la lucru în străinătate imediat ce le va permite vârsta, a trezi în aceştia dragostea, respectul, admiraţia pentru limba maternă – limba română – devine, de multe ori, sinonim cu aventurile lui Don Quijote. Şi, asemenea unui Don Quijote modern, profesorul de limba şi literatura română se află într-o luptă permanentă cu morile de vânt ale ignoranţei, ale convenţionalismului, ale pragmatismului.

Pentru că, într-un secol al comunicării, se pare că oamenii au uitat să comunice. Cuvintele s-au golit de sens şi au devenit simple instrumente de exprimare a realităţii. Oamenii, din ce în ce mai grăbiţi, nu mai au timp să exploreze comorile latente din spatele unui grup sonor cu valoare de cuvânt, iar copiii preferă realitatea virtuală a computerelor în locul irealului fascinant dintr-o carte bună.

Dincolo de ceea ce spunea Alecsandri („limba este depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc.”), limba română e….. limba în care strămoşii noştri şi-au doinit dorul atât de frumos, încât a devenit intraductibil în alte limbi….E limba în care „au simţit” Eminescu, Sadoveanu, Blaga, Creangă…..E limba în care „au cântat” Enescu şi Porumbescu…E limba în care „şi-au pictat” în minte tablourile un Tonitza sau un Grigorescu… E limba în care culorile sunt vii, sunetele sunt profunde iar sentimentele pun în mişcare lumea.

Or iată că el, profesorul de limba şi literatura română, este chemat să-i facă pe elevi să descopere lumea fascinantă a cuvântului, frumuseţea de neînchipuit a unei limbi ce a născut metafora „gură de rai”, o limbă colorată, bogată, vie, frumoasă, profundă. îmbrăcând armura unui bagaj ştiinţific solid, înarmându-se cu răbdare, tact pedagogic, dăruire, imaginaţie, spontaneitate, talent, tenacitate, acesta porneşte, alături de elevii săi, în marea aventură a cunoaşterii, a explorării resurselor semantice şi stilistice a cuvintelor şi, de ce nu, a creaţiei.

De ce verbul? Pentru că verbul înseamnă acţiune, existenţă, comunicare, sentiment. Pentru că verbele definesc omul ca entitate - a gândi, a iubi, a suferi, a exista, a crea - sau construiesc drumul vieţii - a se naşte, a copilări,a înmuguri, a înflori, a întineri, a îmbătrâni, a se veşteji, a muri. Pentru că nu poţi comunica fără verbe, nu poţi gândi, nu poţi simţi.

„ Gândesc, deci exist” spunea Decartes. Comunic, deci…folosesc verbe, aş spune eu.

Studierea verbului în gimnaziu a cunoscut o nouă direcţie odată cu impunerea noului model comunicativ-funcţional centrat pe competenţa de comunicare. Ceea ce înseamnă că demersul didactic în abordarea noţiunilor de limbă se va axa nu pe analiza gramaticală ridicată la nivel de artă, ci pe cunoaşterea şi utilizarea corectă a formelor verbale, pe valorificarea resurselor semantice şi stilistice ale acestuia în comunicare.

La această nouă viziune se adaugă şi tendinţele novatoare din pedagogie care pun elevul în poziţia de subiect al propriei deveniri, iar la nivel strict filologic noul DOOM şi noua Gramatică a limbii române editată sub patronajul Academiei române impun anumite noutăţi la nivelul noţiunilor ştiinţifice.

Astfel, această lucrare îşi propune, pe lângă evidenţierea acelor aspecte noi consemnate de lucrările sus-amintite, să urmărească felul în care este abordat verbul în diferite manuale, punctele comune şi diferenţele dintre programa din 2003 şi cea revizuită din 2008, şi să propună, după o analiză a tendinţelor din didactica specialităţii, câteva soluţii metodice, într-o încercare de a reconcilia tradiţionalul şi modernul (pentru că, aşa cum spune şi Ioan Cerghit, „nu tot ce e vechi e demodat, după cum nu tot ce e nou e şi modern”).