Pink Floyd în roșu

     

Pentru obsedatul de Pink Floyd care sint, romanul lui Michele Mari Pink Floyd in rosu (traducere de Cerasela Barbone, Editura Polirom) este cartea anului. Superdocumentat (va asigura cineva care a vazut zeci de documentare si care a citit si recitit biografia trupei scrisa de Mark Blake, Pigs might fly), italianul asta alcatuieste din zeci de confesiuni (unele reale, altele fictive) istoria trupei ca tragedie antica sau ca drama shakespeariana. Romanul este atit de profund si de inteligent scris incit se ridica la inaltimea muzicii celei mai mari trupe din istoria rock-ului.

     

Pink Floyd in rosu este un vis devenit realitate al fiecarui fan, deoarece microuniversul creat alimenteaza curiozitatea, dar si fantezia, dindu-ti senzatia ca descoperi lucruri noi, ca afli niste adevaruri, ca esti parte la o cercetare care scoate la iveala noi teorii. Chiar daca, in subconstient, stii ca este vorba de fictiune, de imaginatie pura, detaliile si speculatiile facute de autor creeaza un folclor care este destul de coerent si coeziv incit sa fie usor de crezut. Acesta este si marele merit al cartii: te face sa vrei ca acele povestiri despre un destin mistic sa fie reale, despre ceilalti patru membri Pink Floyd care au exploatat creativitatea bietului om-leguma Syd, despre o formatie care, la un moment dat, devine atit de putin reala, incit isi dai seama ca te-ai pierdut in universul fictiv.

     

Este greu de vorbit despre romanul lui Mari fara a te referi la muzica si biografia trupei Pink Floyd. Cred ca e prima conditie pentru a putea citi relaxa(n)t acest roman atipic, un roman foarte bine documentat, un roman in care autorul italian isi aloca rolul de mediator intre trupa si personajele romanului. Acestea sint extreme de variate si diverse. De la regizori precum Stanley Kubrick sau Michelangelo Antonioni, pina la gradinarul lui Syd Barrett care s-a ales printre altele si cu una dintre chitarele artistului. De la colegi de scoala ai lui Waters, pina la fosti colegi de trupa ai lui Gimour. De la fani ai trupei, pina la rudele lui Syd.

     

Pentru toti cei care au crescut, imbatrinit sau facut copii pe muzica celor de la Pink Floyd, romanul lui Michele Mari intra la categoria lecturilor esentiale. Construit pe principiul unor testimoniale fictive ale personajelor care au interactionat cu membrii grupului (unele dintre ele celebre, cum ar fi Michelangelo Antonioni), sau chiar marturii ale actorilor principali insisi, Pink Floyd in rosu completeaza un puzzle esential. Sigur, imaginarul merge doar pina la punctul in care se intrepatrunde, abil, cu istoria reala a super-grupului, facind intreaga lectura cu atit mai savuroasa. Prin acest joc dramaturgic, deci, autorul rezolva mai multe necunoscute ale celor care isi spuneau cindva The Screaming Abdabs, cum ar fi episodul controversat al nebuniei lui Syd Barrett, dar si paradoxul unei iubiri nemaintilnite, absolut cinice, cu care il gratulau colegii sai pe acest personaj legendar.

     

Personajele au vocile pe care mi le-am imagnat pentru fiecare dintre ele. Am incercat sa fie cit mai specifice, sa pun accent pe anumite lucruri tocmai pentru a le diferentia. In afara de asta, in toate cartile mele am simulat diverse forme de exprimare, mimind lucruri traditionale sau anumiti autori sau un jargon tipic pentru o societate anume sau pentru anumite tipuri de oameni. (...)   Tema cartii este ca Barrett este energia care a continuat sa hraneasca traseele partenerilor lui pentru mai mult de treizeci de ani, ca si cind ar fi vorba de mielul de sacrificiu si de singele sau.