Jurnalul Annei Frank

     

“Iubire, ce este iubirea? Cred ca iubirea este ceva ce, de fapt, nu se poate traduce in cuvinte. Iubire inseamna sa intelegi pe cineva, sa tii la cineva, sa impartasesti cu el fericirea si necazul. Si, la toate astea, se aduga mai devreme sau mai tarziu si iubirea fizica. Ai impartit ceva, ai oferit ceva, ai primit ceva. Si daca te casatoresti sau nu, daca ai un copil sau nu, daca ti-ai pierde onoarea sau nu, toate astea nu conteaza daca stii ca pentru tot restul vietii ai pe cineva langa tine care te intelege si pe care nu trebuie sa-l imparti cu nimeni!” (Anne Frank) Am citit Jurnalul Annei Frank cu rasuflarea taiata. Stiam catre ce final se indreapta povestea si totusi am sperat… nici nu stiu la ce. Inca de la primele randuri ale cartii am simtit ca patrund in intimitatea cuiva, printre ganduri pe care nu ar trebui sa le cunosc, pe care nimeni nu ar fi trebuit sa le citeasca si cu atat mai mult, sa le comenteze. Cum poti comenta oare viata cuiva? Cum poti tu, un oarecare, sa te apuci sa scrii despre lumea interioara, despre sufletul altui om? Au fost pasaje din jurnal care ar fi trebuit sa ramana ale ei, ale Annei si nimeni, niciodata, sa nu aiba acces la ele. Dar oare mai conta acest lucru dupa ce toti cei prezenti in carte s-au stins, au plecat din lumea asta? La final de carte insa am ajuns sa cred ca Anne ar fi fost fericita sa stie ca a ajuns scriitoarea care isi dorea sa devina. Jurnalul Annei Frank este o bijuterie de carte tocmai prin ceea ce este… un jurnal. Cele mai profunde ganduri, cele mai aprinse dorinte si zbuciumarile sufletului sunt descrise prin cuvinte atat de simple. Stiu ce inseamna sa tii un jurnal, este acel ceva care iti apartine si pe care nu vrei sa il imparti cu nimeni, este locul in care spui lucrurilor pe nume si lasi toate mastile deoparte. Jurnalul este prietenul care nu judeca, care ti-e alaturi mereu si care nu va ridica niciodata spranceana atunci cand ii vei povesti vreo boacana sau dorinta ascunsa. Gandul ca cineva sa-ti priveasca in suflet atat de adanc nu e chiar placut pentru ca ne place sa avem controlul, sa lasam poarta sufletului deschisa doar anumitor persoane… Si cum ar fi ca milioane de persoane din toata lumea sa-ti citeasca sufletul? “Daca ai murit ce mai conteaza?” veti intreba. Poate ca nu… poate ca da. Ce stiu eu?! Jurnalul Annei Frank este o capodopera tocmai prin veridicitatea intamplarilor. Un copil de 12 ani incepe sa-si puna gandurile pe hartie si continua timp de 2 ani. Vom fi martorii unei maturizari timpurii, maturizare ce are loc intr-un spatiu inchis, o Anexa in care se refugiaza familia ei pentru a scapa de ororile razboiului. Este o marturie cutremuratoare a vietii din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Stim cu totii ororile prin care au trecut evreii, am vazut filme, am citit despre soarta lor si sfarsitul din lagare. Dar cum ar fi oare sa privesti in interiorul unei familii, sa fii alaturi de ei pe ultimul drum? Si este cu atat mai socant cu cat o copila iti spune povestea. Anne Frank, la cei 12 ani ai sai, porneste pe un drum fara intoarcere. Devine scriitoare si, mai mult de atat, oglinda acelor vremuri. Cu toate astea, cartea nu e nici pe de parte o cartea neagra a razboiului sau a atrocitatilor prin care au trecut evreii, ci ne invita in sanul familiei. Trecem astfel intr-un microcosmos in care individul este personaj principal si nu oamenii in general. Suntem martorii disperarii, temerilor, a deziluziilor, dar si a sperantei. Dupa doi ani in care au stat in captivitate, acei oameni isi gasesc puterea sa spere ca tot raul va trece, ca vor putea fi din nou liberi, ca vor putea vedea cerul. “Cata vreme exista toate astea, mi-am zis, iar eu pot avea parte de ele, de razele astea de soare, de cerul asta fara niciun nor, n-am de ce sa fiu trista.” Si putem privi aceasta carte ca fiind un mesaj pentru noi cei coplesiti de probleme, noi cei care avem senzatia ca viata ne este potrivnica. Daca Anne, la varsta ei frageda, a reusit sa gaseasca calea catre lumina pana la ultima suflare, noi de ce sa ne lasam doborati de maruntisuri cand inca mai putem imbratisa soarele si verdele, cand inca putem iubi pana la cer si inapoi? Va recomand Jurnalul Annei Frank nu numai pentru faptul ca este un simbol al timpului respectiv, ci si pentru stilul simplu si cald in care a fost scris. Va recomand nu o carte, ci o poveste despre iubire, despre speranta. Si nu uitati, nimic “nu conteaza daca stii ca pentru tot restul vietii ai pe cineva langa tine care te intelege si pe care nu trebuie sa-l imparti cu nimeni!”