Tragedie in trei acte

Îmi pare sincer rău că la finalul unor cărți – cum este și această minunată operă de Agatha Christie – nu am cum să mă ridic în picioare și să aplaud, ca la finalul unei piese de teatru. Fiindcă sincer, asta am simțit să fac. Recomand fierbinte să o citiți pe femeia asta (nu e decât cel mai vândut autor al tuturor timpurilor conform Guiness Book). Fie că sunteți cititori în serie sau nu și indiferent de vârsta și de preferințele literare, citiți-i cărțile! Thank me later. “Tragedie în trei acte” este ca un joc de puzzle pe care nu cred că l-ar putea rezolva cineva fără ajutorul lui Hercule Poirot. Acțiunea debutează cu o petrecere organizată la reședința din Loomouth a lui Charles Cartwright, un actor îndrăgit de public, precum și în cercul său de cunoștințe. Primul act al “tragediei” se consumă chiar la această petrecere. Din cei treisprezece invitați, unul moare subit, inexplicabil, după ce bea dintr-un cocktail. Această moarte este urmată la scurt timp de o alta, la fel de surprinzătoare, în cadrul unei alte petreceri. Situația reunește trei amici în încercarea de a rezolva misterul, posibila crimă: actorul Charles Cartwright, tânăra îndrăgostită de el – domnișoara Egg Lytton Gore – și domnul Satterthwaite, un veritabil spectator al teatrului vieții și amator de companie umană. Peste un timp li se alătură și celebrul detectiv Poirot, care va face lumină în interiorul cazului. Mă opresc aici cu rezumatul, din motive evidente: fiecare capitol al cărții e o piesă importantă a întregului puzzle și nu trebuie scos la iveală decât prin lectură. În plus, chiar și cel mai mic spoiler la un astfel de roman ar fi în sine o crimă cu sânge rece. Judecând după această primă lectură, găstesc perfect justificat succesul uriaș al cărților polițiste scrise de Agatha Christie. Cartea mi-a creat niște senzații noi față de cele citite până acum. Nu este numai plăcerea lecturii și sentimentele ce decurg din desfășurarea acțiunii și din cunoașterea personajelor. Mai este și altceva, un fel de fascinație pe care o simți atunci când joci un joc și descoperi indicii, unul după altul… Când simți că te apropii de un rezultat. După care, la final, realizezi că nu erai nici măcar pe aproape cu bănuielile. Fiindcă finalul este complet mind-blowing, o supriză totală, fără exagerare. Original, imprevizibil și creat de o minte care nu poate fi, după părerea mea, decât genială. Sunt convinsă, de altfel, că abia am redescoperit roata, fiindcă toate cărțile cu Poirot sunt cunscute, la propriu, de când lumea. Dar în mod ciudat, nimeni nu mi-a recomandat vreodată această autoare și nu am avut o curiozitate deosebită în privința ei. Mai mult, credeam (nejustificat) că romanele polițiste sunt greoaie și mult prea serioase. Adevărul e că am dat peste autori de același gen, de o calitate mai slabă, care mi-au influențat negativ percepția. Acum știu că dacă vreau o aventură polițistă pe cinste, trebuie să mă opresc la Agatha Christie.