Fraier de București

Tema care uneste toate aceste miniaturi biografictionale este Bucurestiul, cu tot ce are el mai bun si mai rau, mai misterios si mai pitoresc, mai comic si mai fascinant. Decorurile, atmosfera, personajele, moravurile, toate sint bucurestene, iar Florin Iaru reuseste sa dea Bucurestiului imaginea literara a unui oras mereu surprinzator, deopotriva erotic si periculos, boem si pestrit, populat cu scriitori, gazetari, betivi, pesti si taximetristi atotstiitori, al unui loc cu „fauna” bogata unde (ti) se intimpla intotdeauna cite ceva. De altfel, toate aceste texte – care cartografiaza neincetat strazi, localuri, camine – sint si declaratia de dragoste a scriitorului pentru Bucuresti.

Pentru Iaru, orasul incepe pe vremea Pobedelor, automobilele rusesti pentru stabii vremii, si vine de curge pina azi. Din povestile astea a scos o carte cu care, nu spun vorba mare, a dat lovitura. Nu-ti vine sa te desparti de ea si, cind vezi ca se apropie de sfirsit, o mai lasi, fiindca nu vrei sa se termine. Fraierul de Bucuresti e o categorie suprasociala, chiar daca, de cele mai multe ori, face parte din clasa de mijloc: baiat inteligent, tare la opinii, are prieteni, are gagici si, cu toate ca e doldora de idei si munceste pe brinci, traieste de azi pe miine. Din povestile astea scrise dintr-o rasuflare vezi cum creste Bucurestiul cu toate ale lui, cum se schimba vremurile si cum fraierul, care-i si optimist nevindecabil, e tot mai bogat pe dinauntru, fiindca stie sa se bucure din te miri ce, altfel tot pagubos ramine.

Citind Fraier de Bucuresti, ai impresia ca Iaru are o viata misto. Imaginea din povestirile astea e a intelectualului simpatic, boem, mereu fara bani dar care cumpara Courvoisier prietenilor la Capsa, mereu indragostit, care face sex pe unde apuca si care se duce pe nepusa masa cu gasca la vreun prieten acasa, la ceas de noapte si cu un vin. Amintirile iau intotdeauna haine de imprumut, hainele imparatului care se plimba gol prin cetate. Sau, atunci cind nu e neaparat frumoasa, viata lui e interesanta, palpitanta, plina de neprevazut. De fapt, aici e ochiul scriitorului care transfigureaza, transforma, se joaca. E muzica Bucurestiului si nu numai in paginile astea, un freamat pe care poetul il traieste cu fiecare por, traind intr-un oras personal, doar al lui. Sint bucati de viata adevarata, cu emotii intense, condensate la maxim. Adunate aici, povestirile capata alt sens, ca piese ale unui puzzle care abia acum se leaga. Pina la urma, e puzzle-ul ludic al vietii lui Iaru care, histrionic, provoaca neintrerupt cititorul.

„Bucuresteanul-cocos” (…) e mindru ca sta in Capitala tarii, chiar daca e ultimul platitor de intretinere la blocul lui din capatul Militarilor. (…) E gata, intotdeauna, sa lase lucrul pentru a cobori la o crisma. Aici, discuta politica inalta si fluiera dupa gagici. (In ultimul timp, fluiera in gind.) Arunca tot ce nu-i foloseste pe strada. Se revolta in fata murdariei, mitocaniei si lipsei de educatie a veneticilor, apoi intra pe sens interzis cu gura mare. E sentimental. Din cearta da-n prietenie. Dar si razbunator. Din prietenie da-n cearta in 60 de secunde. E atotcunoscator: stie unde maninci, unde te distrezi si de unde cumperi bine si iti poate indica (daca e bucurestean hirsiit) unde-s cele mai deocheate bordeluri. E un barbat cuceritor. Nici o puicuta nu i-a scapat. Nu doarme, nu cunoaste oboseala, nici macar cind viseaza: viseaza ca e activ si in fruntea listei.

Povestile sint ale mele, 99% adevarate, deci puse la un loc au sens. E povestea vietii mele pe 40 si ceva de ani. Fiind obligat de forma, de cantitatea extrem de redusa de cuvinte, a trebuit sa le condensez la maxim, astfel incit fiecare poveste lasa o urma de asteptare. Citindu-le unele dupa altele, capata sens. Ultimul raspuns e ca natura umana are oroare de vid. Ea acorda sens oricaror intimplari. Daca te uiti, nucleul epic e mai scurt decit povestea, incepe cu o chestie moralizatoare, o teorie, pe care o ilustrez cu povestea care urmeaza. Prima data este o punere in abis, se creaza o asteptare, apoi vine povestea, pentru ca partea finala sa fie o rasturnare a celor spuse pina atunci. Fiecare poveste se termina cu o poanta, o intoarcere. (…) Sint povesti care nu m-au parasit niciodata.