Viata, destin si film

Descriere

Incerc sa-mi aduc aminte daca la inceputul carierei mele am simtit o astfel de lupta. Nici vorba! Aveam fata de regizorii consacrati, unii chiar in varsta, un respect izvorat din operele pe care le-au lasat cinematografiei noastre. Fara invidie. Nu am crezut nicio o clipa ca ma voi putea intrece cu ei si nici nu imi doream asa ceva, fiindca noi, cei mai tineri, constituiam o alta generatie, cu alte conditii si alte scopuri mult mai curajoase. Cu exceptia a 5-6 regizori peste 60 de ani, ceilalti faceam parte, ca varsta, din aceeasi generatie. Eu constituiam un caz aparte, neavand institutul de cinematografie si nu beneficiam de colegi de facultate, buni sau rai, dar cu care mi-as fi frecat coatele pe aceleasi banci; altii proveneau din Uniunea Sovietica – Moscova, Leningrad (Sankt Petersburg). Eram constienti ca nu ne puteam concura si nici nu ne doream acest lucru, fiind loc destul pentru toata lumea. Acest sentiment ne dadea liniste si siguranta.

Dintre toti din generatia a doua doar Francisc Munteanu, afirmat ca scriitor, si-a ales si el cariera de regizor. Cativa operatori talentati au facut acelasi lucru ceva mai tarziu. Cu totii am fost salariati pana in 1970, cand regizorii si scenografii au fost scosi pe contract, regimul dandu-ne in schimb ca recompensa drepturile de autor, care sunt atat de cunoscute in lumea intreaga, iar la noi aproape deloc.

Aruncand o privire asupra situatiei pe care am intocmit-o pe generatii si in care am ales cei mai importanti regizori, constatam ca generatia 1950 – 1959 este cea care a faurit cinematografia romaneasca (care exista, e drept, inca de vreo 40 de ani) si cuprindea nume importante precum Victor Iliu si mult mai tinerii Manole Marcus, Andrei Blaier, Mihai Iacob, Mircea Dragan, Iulian Mihu si Ion Popescu-Gopo, evident o generatie cu remarcabile succese, urmata de generatia anilor 1960 – 1969 si 1970 – 1979 - care intrece pe prima si obtine rezultatele cele mai spectaculoase: numar de spectatori, vanzari si premii internationale.

Imi aduc aminte cu placere de perioada cand lui Victor Iliu, Jean Georgescu sau Jean Mihail ne adresam cu „maestre”, fara fite, doar din sincera admiratie si respect. Am amintiri deosebite despre Iulian Mihu, un coleg ciufut, dar un adevarat prieten, Mircea Dragan care, relaxat si demn, m-a laudat dupa premiera filmului „Dacii”, nedevenind niciodata invidios pe mine, Gheorghe Vitanidis, de asemenea corect, parca intuind inca de la inceputul carierei mele succesele pe care le voi realiza.

Colegi precum Andrei Blaier, Mircea Muresan, Dan Pita, Mircea Veroiu, Geo Saizescu, Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc si Lucian Pintilie, urmati de C-tin Vaeni, Ioan Carmazan, Serban Marinescu, Nicolae Corjos..., sa mentionez doar cateva nume, am impartit impreuna necazurile si bucuriile, intr-o perioada mult mai grea pentru profesia noastra.

Mi-am respectat intotdeauna colegii, intelegand ca avem o cinematografie competitiva care sa continue traditia mostenita de la Victor Iliu, Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Popescu-Gopo..., dar si de la alti regizori care, din pacate, astazi nu mai sunt printre noi: Iulian Mihu, Mircea Veroiu, Francisc Munteanu, Alexandru Tatos, Gheorghe Vitanidis, Manole Marcus, Virgil Calotescu, Doru Nastase... Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!

Acestia erau colegii mei de-atunci si asa ne purtam unii cu altii. Nu eram prieteni de sprit, dar eram colegi adevarati, desi pe multi nici nu-i cunosteam bine. Am fost bine primit in randul lor si fara exceptie imi aduc cu drag aminte de fiecare dintre ei.

Nu am fost o generatie linistita si sa nu credeti ca nimic nu o tulbura, ca exista o armonie totala si nimeni nu era ros de invidie, gelos sau mai stiu eu cum si ca toti traiam ca in Rai, intr-o societate de ingeri. Nici vorba. Existau ambitii, au fost unii cu caracter dificil si altii cu caracter urat, ca intotdeauna si peste tot. Unii dintre noi aveau aceeasi gandire ca si unii de astazi, se credeau buricul pamantului pentru ca facusera un film sau doua ceva mai pricopsite. Erau si atunci „modele” - ca si astazi - dar nimeni nu sustinea ca cinematografia romaneasca a inceput odata cu ei. As vrea sa nu intelegeti ca sunt rautacios, dar va garantez ca peste cativa ani veti privi altfel „incercarile de exprimare” ale unora din noua generatie, care prin simplitatea lor dovedesc neprofesionalismul, dar poate nu si lipsa de talent. Totusi, meritul lor este ca au stiut cand sa-si faca aliati pe criticii din aceeasi generatie sau pe altii mai batrani, sclifositi si cu memoria naruita. Pe cei tineri ii iert.

O generatie este formata din regizori cu inclinatii extrem de variate. Mai altfel spus, e loc pentru toata lumea, doar sa ai oarece har al profesiei si ceva de spus. Orice am face, nimeni nu poate spune sincer „nu-mi doresc succes de public romanesc, ci succesul de critica”. Cei care nu au avut niciodata un adevarat succes de public pot inventa cinematograful pentru presa. Ar fi o greseala sa urmarim doar succesul de public, caci acesta te duce pe aripile vulgaritatii sau a kitsch-ului. Publicului nu trebuie sa-i faci concesii, ci trebuie sa-i dai de gandit. Nu trebuie sa inteleaga totul, ci sa simta si sa-i placa. N-am sa spun niciodata ca un film de succes de public este si bun, dar nici invers. Cand eram mic, vedeam multe filme (inainte de razboi). Simteam dominatia filmului american, dar nu intotdeauna. Au existat si un Eisenstein, pe langa un Cecil B. DeMill, un Orson Welles si un Cristian Jacques. La vremea respectiva nu stiam cum sa apreciez filmele, dar unele m-au impresionat efectiv si nu le-am uitat toata viata. Cand ma duceam la cinema, ma asezam langa cineva care accepta sa-mi citeasca subtitrarea dialogurilor.

Imi vine sa zambesc cand ma gandesc care era raspunsul meu cand cineva ma intreba cum e filmul pe care l-am vazut: „M-am gandit la el trei - patru zile... e un film bun!...” Aveam vreo 5-6 ani.