N-ai sa mori

     

Kathrin Schmidt - drogul nevăzut al creierului N-ai să mori (carte apărută la editura Litera în traducerea lui Alexandru Suter) este romanul reechilibrării dintr-un atac cerebral, o mărturie a lui Kathrin Schmidt care se alătură celei a lui Jean-Dominique Bauby din cartea The Diving Bell and the Butterfly. Autoarea germană se trezește într-o clinică de urgență, trebuind să refacă din prima clipă drumul către ceea ce a fost, anumite funcții psihice dispărându-i sau punându-i piedici la care nu se gândea, pe care nu le-a observat până atunci. Are loc o descompunere a percepţiei, timpul dilatându-se odată cu lentoarea cu care Kathrin se poate reacomoda percepţiei uzuale, capacitatea de răspuns fiindu-i diminuată, dar nu şi alterată, lucru dovedit de intensa logoree interioară care nu poate ţine pasul cu vorbirea fluentă. Asemeni autorului francez, Kathrin Schmidt are timp să se analizeze, să-şi surprindă fragmente din comportament şi să-l disece până la ultimul neuron. Observă cum atunci când creierul reface drumul spre sinele pierdut, o face fără mecanismele de apărare dobândite de-a lungul anilor, mecanisme formate din teama că cineva ar putea ajunge să o domine, devenind astfel o fire mai directă şi mai deschisă faţă de cei din jur, fiind însă conştientă că toate astea se datorează boli, că acest lucru este un handicap al creierului (aici aduce în prim plan portretul poetului Jakob Michael Reinhold Lenz care, îmbolnăvindu-se de schizofrenie, îşi va petrece ultima parte din viaţă recăutând otrava care îţi îmbată creierul). De profesie psiholog, autoarea oferă informații atât cu privire la perioada de recuperare cât și la presupusele cauze care au dus la accident. Putem învăța, sănătoşi fiind, comorile pe lângă care trecem zilnic fără să avem habar de multitudinea de procese care se desfăşoară prin lanţurile neuronale. Romanul devine astfel existenţial, depăşind valoarea literară prin preciziile cu care autoarea îşi sondează personalitatea şi starea în care a ajuns. Autoarea începe să vadă psihicul ca pe o maşinărie, părţile din care este alcătuit ne mai legându-se între ele fluent devenind simple rotiţe de sine stătătoare, care cu greu mai pot să fie stăpânite de către conştient sau recunoscute ca parte dintr-un întreg căruia i se dă numele generic de personalitate. Memoriei de scurtă durată este afectată prima, ceea ce o face pe autoare să fie incapabilă să îşi pună temei pe trecut, lucru care în mod normal oferă iluzia unei căi stabile, fiind nevoită astfel să trăiască mereu faţă în faţă cu realitatea cruntă în care se afla, cu reacţiile celor din jur pe care le observă până la miez. Vede astfel cum creierul fabrică un drog, o amăgire în care recunoaşte că a trăit şi ea şi ar dori să mai trăiască, dar ştie că acest lucru nu mai este posibil. Memoria de lungă durată se desface în imagini a priori pe care nu şi le poate explica foarte clar, dar nici nu le poate nega, sentimente de iubire sau nelinişte faţă de anumite persoane venind înaintea recunoaşterii lor. Observă şi analizează uşurinţa cu care poate face calcule în gând, mult mai repede decât construirea unor fraze, afazia fiind una dintre problemele majore cu care trebuie să înveţe să coabiteze . În această situaţie trebuie să se reconsidere şi să se replieze, jucând astfel într-o nouă viaţă cu un voal peste simţuri, voal care îi dezvăluie treptat situaţia în care se află. În urma operaţiei suferite va simţi tot timpul creierul ca pe un corp străin, scindarea făcând-o să se poată privi în gesturi ca într-o oglindă, nerecunoscându-se decât cu greu, cum greu îi va fi şi să urmărească un şir banal de câteva propoziţii. Va observa, fără să îşi explice, că încrederera sau iubirea faţa de cineva nu ţin de câte lucruri cunoşti despre acea persoană, că între oameni se aşază mereu nespusul înfiorător, un nespus care atârnă cu tot cu personalitatea celor în cauză. Îşi redescoperă dramele care o populau, iubirile la care a renunţat, viaţa în care nu avea aer şi din care era la un pas să fugă, toate acestea fiind recântărite şi revalorizate, ajungând până acolo încât, o poveste de iubire extraconjugală consumată în grabă este revalorizată (fără sentimentalisme) şi pusă în sufletul ei, într-un loc în care îi oferă un oarecare echilibru pentru a se putea ridica. Romanul este autobiografic chiar dacă este scris la persoana a II-a, poate în parte datorită distanţei în care se vede aruncată, dar şi a detaşării faţă de lumea din jur faţă de care vede cum firele puternice ale pânzei de păinajăn în care era legată fedeleş, s-au rupt iremediabil. Ciudat, citind această carte, am avut mereu senzaţia că autoarea vorbeşte la persoana I dar, când făceam pauză şi reciteam, vedeam că este doar o iluzie. Este un roman bine scris, un roman unde nu ai tendinţa să sari pasaje, sau să grăbeşti ritmul, asta poate datorită faptului că este o autoobservare continuă, şi cititorii care sunt în căutarea unui echilibru în viaţă, vor avea ce învăţa. Asemeni lui Max Blecher, Kathrin Schmidt regăseşte în scris (pentru că era o autoare cunoscută chiar şi înainte de accident) puterea de a merge mai departe şi de a se detaşa de starea precară de sănătate, de a trăi undeva deasupra, la câţiva centimetri de piele, de unde poate să observe dar şi mişte lucrurile din jur.