Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock

Descriere

„Conform unui vechi mit, Pygmalion, un sculptor grec, s-a îndrăgostit de propria operă, o femeie de fildeş. Mărinimoşi, zeii au însufleţit-o, iar sculptorul ar fi trăit cu ea ani îndelungaţi. Cartea de faţă consideră că acesta este mitul fondator al noţiunii de simulacru – un obiect făcut, un artefact hiperreal. Simulacrul provoacă explozia ordinii stabilite în reprezentarea occidentală, bazată pe noţiunea de imitaţie. Simulacrul nu imită. El înlocuieşte realitatea. Zeii l-au pedepsit pe Narcis, îndrăgostit de propria reflexie, dar i-au împlinit dorinţa lui Pygmalion, îndrăgostit de propria creaţie. Antiteza Narcis–Pygmalion priveşte două modalităţi diferite de a încărca erotic o imagine. Într-un caz, încărcătura este evanescentă şi impalpabilă – precum pictura. În celălalt, posedă un corp – precum întreaga sculptură. Dar nu e vorba doar de antiteza dintre două domenii ale artei. Divergenţa majoră dintre cele două mituri priveşte mai ales un element: opera de artă. Absentă în mitul lui Narcis, ea e centrală în mitul lui Pygmalion. Statuia este locul unui schimb simbolic şi rezultatul unui proces dialectic în care alternează permanent «irealul» şi «realul». Mitul lui Pygmalion nu este doar un mit al imaginii (cum era cel al lui Narcis), ci priveşte imaginea–operă de artă sau, mai precis, întruparea sa.“ (Victor Ieronim STOICHIŢĂ)