Omilii la Psalmi

Descriere

Operă de maturitate, Omiliile la Psalmi ale Sfântului Ioan Gură de Aur reprezintă una dintre cele mai considerabile scrieri hrisostomice. Dacă s-ar fi păstrat integral ar fi cuprins mai multe tomuri. Cele șaizeci de omilii păstrate alcătuiesc însă un volum de mari dimensiuni. Sfântul Fotie cel Mare (cca 820-897) le menționează în Bibliotheca sa și le compară cu Omiliile la Facere: „Discursul său este, ca întotdeauna, remarcabil prin claritate, prin puritate, prin strălucire și bogăție și, mai ales, prin mulțimea maximelor și exemplelor de care Sfântul Ioan Gură de Aur se folosește adesea… Caracterul general al tuturor operelor marelui învățător este un amestec de limpezime, distincție și elevație și dulceață, dar în Omiliile la Psalmi stilul său îmbracă podoabe mai strălucitoare, la care se adaugă abundența exemplelor, bogăția ideilor și, atunci când e necesar, vehemența discursului. Pentru a spune pe scurt, totul, discursul, împărțirea, metoda, alegerea ideilor și toate celelalte calități se îmbină în cel mai înalt grad în aceste comentarii”. în privința titlului lucrării, Sfântul Fotie face sugestia ca titlul Logoi, prezent în manuscrise, să fie înlocuit cu cel de Homiliai. De asemenea, tot el le aplică titlul Hermeneiai, Tâlcuiri.
Opera se deschide cu Omilia la Psalmul 3, deși, după conținut și structură, omilia nu pare să facă parte din aceeași serie, după cum nici Psalmul 41. Psalmii 1 și 2 lipsesc în totalitate și nu știm dacă ei lipseau și pe vremea Sfântului Fotie, care menționează celelalte lacune, dar pe cea a Psalmilor 1 și 2 o trece sub tăcere. E posibil ca aceștia să fi existat încă pe vremea lui Fotie. Seria se continuă cu nouă psalmi până la Psalmul 12, după care urmează o lacună mare până la Psalmul 43. (Psalmul 41 nu pare a face parte din aceeași serie, fiind o tâlcuire doar la primele versete ale psalmului). Urmează încă șapte tâlcuiri până la 49. După acestea iarăși lipsesc 58 de psalmi până la Psalmul 108. De la Psalmul 108 până la sfârșit seria este completă, fără Psalmul 118, cel mai lung. Putem degaja mai multe serii astfel: 3-12; 41; 43-49; 108-117; 119-150. Și aceasta pare a indica faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur a scris tâlcuiri la întreaga Psaltire, altfel nu am avea aceste serii unitare și consecutive, ci doar psalmi disparați. Dar în textul psalmilor păstrați se face aluzie atât la psalmii care lipsesc, cât și la ordinea lor, la faptul că au fost tratați în ordinea Psaltirii. Multele aluzii la psalmii precedenți par să întărească faptul că au fost compuși în serie unitară . Or, o operă de asemenea dimensiuni cerea timp și mult răgaz, deci în nici un caz această operă nu a fost compusă în Constantinopol, unde îndatoririle arhierești nu i-ar fi îngăduit un astfel de răgaz. în mod cert, aceste tâlcuiri au fost compuse în Antiohia înainte de a fi uns preot în 386. Bernard de Montfaucon susține această părere. Rondeau însă și mulți alții împreună cu el datează opera după hirotonirea sfântului ca preot și înainte de mutarea lui la Constantinopol în 398 . Multele aluzii la viața monahală susțin aceeași părere că opera a fost scrisă în Antiohia.
Se pare că în interpretarea textului biblic, Sfântul Ioan a folosit o Psaltire în uz în Antiohia, care reda textul Septuagintei. El citează adeseori și alte variante: ale lui Aquila, Symachos și Theodotion și de asemenea, destul de frecvent, și textul ebraic pe care îl transcrie cu caractere grecești, așa cum le găsea în Hexaplele lui Origen însă nicăieri nu citează numele acestor traducători. Nu se oprește îndelung asupra acestor versiuni, adeseori opuse și mult diferite de Septuaginta, mulțumindu-se să le transmită sec, fără alte comentarii sau precizări. Lasă pe seama cititorului aprecierea și alegerea, fiindcă scopul său principal nu este unul de natură filologică, de a stabili textul cel mai apropiat de sursa ebraică, ci scopul lui este în primul rând unul moral și duhovnicesc. Astfel textul Scripturilor este pentru Sfântul Ioan, un text inspirat de Dumnezeu, în ambele Testamente, Dumnezeu a comunicat Revelația Sa printr-o omilia în care se poate vedea un gest de pogorământ și de pogorâre a lui Dumnezeu în textul Scripturilor asemănător cu pogorârea vizibilă în întruparea Cuvântului în persoana lui Iisus . Această pogorâre a lui Dumnezeu la nivelul limbajului uman este numită de Sfântul Ioan sugkatavbasi", termen care descrie „slava lui Dumnezeu care se înveșmântează în podoaba trupească a gândirii omenești și a limbajului uman”, dar și neputința acestui limbaj de a cuprinde realitățile dumnezeiești, cum, de pildă, ni se explică în Omilia la Psalmul 7 că limbajul figurat este folosit cu scopul de a trezi mintea celor mai grosolani (pacuvteroi) și de a le insufla frica de pedeapsă: „Oare sunt și arcuri în cer și săgeți și pietre de ascuțit și săbii și tolbe de săgeți?... Grosolănia cuvintelor nu are alt scop decât de a lovi grosolănia ascultătorilor” (Omilia la Psalmul 7, v. 11). Pentru Sfântul Ioan, Scripturile reprezintă scrisorile lui Dumnezeu către oameni, testamentul Lui, moștenirea noastră de căpetenie. Pe această metaforă este construit întreg Psalmul 5, unde Biserica apare ca moștenitoarea acestor Testamente: „Nu este oare ceva nefiresc ca atunci când ni se vestește prin testament o moștenire și când ea ni se cuvine de drept, să facem mii de demersuri, să ne dăm multă osteneală să cercetăm titlurile de proprietate cu grijă, să consemnăm sumele de bani, să recurgem la papirusuri și să copiem actele și să arătăm toată strădania, în vreme ce, când ni se prezintă testamente duhovnicești și se deschid aceste Scripturi înaintea noastră, noi să rămânem nepăsători și insensibili, această moștenire nefiind materială? Să ne apropiem așadar și să deschidem titlurile de proprietate și să examinăm cu atenție termenii testamentului și să vedem pentru care pricină această moștenire ne este încredințată și care este natura acestei moșteniri”. Și iarăși: „Dumnezeu mai numește această moștenire și împărăție. Căci dacă aceasta depășește orice cuvânt, totuși Dumnezeu s-a folosit de imagini și de figuri pentru a ne semnifica cele viitoare atât cât ne este nouă cu putință a înțelege, acum numind-o împărăție, cum am spus deja, acum nuntă, acum dregătorie. El împrumută cele mai strălucitoare numiri ale noastre pentru a ne deschide nouă înțelegerea acelora, slava veșnică, fericirea cea fără pată, petrecerea cu Hristos, față de care nimic nu are asemănare. Dar care sunt condițiile Bisericii pentru această moștenire?”. Scripturile sunt în primul rând morale și hagiografice. Interpretarea Sfântului Ioan nu se menține astfel la nivel literal și nu atinge decât rareori tâlcuirea alegorică, oprindu-se la înțelesurile tropologice, morale. Scopul său este în mod evident acela de a cultiva virtutea și de a lupta împotriva viciului și patimilor. Modelul pe care pare a-l fi urmat este Comentariul la Psalmi aparținând lui Diodor din Tars, mentorul Sfântului Ioan Gură de Aur în studiile biblice și cel ce a condus și îndrumat asketerion-ul din Antiohia până la expulzarea acestuia de către Valens în 372.
Metoda de interpretare a textului rămâne, prin urmare, fidelă școlii din Antiohia, unde sensul istoric ocupă un loc destul de important, alături de cel moral, formativ. De aceea autorul cuprinde o mare varietate tematică, având în centru confruntarea dintre patimi și virtuți. Astfel, prigonirea lui David de către fiul său, Abesalom, devine un bun prilej pentru a ilustra tema iubirii față de vrăjmași precum și o meditație asupra diatribei sapiențiale, că „cei fărădelege vor fi prinși în însuși lațul fărădelegii lor”. „îi învață, așadar, din faptele înseși, arătându-le că încă mai înainte de pedeapsa veșnică, răutatea este ea însăși propria pedeapsă” (Omilia la Psalmul 7). Este o temă recurentă în aceste Omilii la Psalmi, precum și critica lăcomiei și a poftei de înavuțire. Psalmul 48 este o astfel de invectivă la adresa bogaților și în același timp o usturătoare ironie față de cei ce își leagă faima de morminte: „Vezi cum profetul ne depărtează de răutate și de lăcomie nu numai pornind de la cele viitoare, ci și de la cele ce se întâmplă în viața de aici, vezi cum ne conduce spre virtute, nimicind nebunia pentru avuții și numind nebuni pe cei care tânjesc după cele prezente și arătându-i nebuni prin faptele lor? Căci ce este mai nebunesc, spune mie, decât un om ostenindu-se, chinuindu-se să adune atâtea și alții să se bucure de ostenelile lui? Ce este mai rău decât această trudă zadarnică, când el va muri rămânând numai cu ostenelile și cu sudorile, lăsând altora bucuria de bogățiile pe care le-a adunat?”. Și: „Ce este mai rău decât această nebunie de a considera mormintele casă pentru veșnicie și de a aspira la acestea? Căci mulți adeseori și-au făcut mormintele mai strălucitoare decât casele. Fie se ostenesc pentru vrăjmașii lor, fie pentru viermi și pulbere, cheltuind averile lor fără nici un folos. Căci așa este cugetul celor ce nu au nădejdea bunătăților viitoare”.
în contrast, sărăcia apare de cele mai multe ori ca o virtute, alături de blândețe și smerenie, ale căror tipuri sunt întruchipate de David și Moise. O altă temă frecventă este suferința dreptului. Viața duhovnicească este adeseori prezentată de Sfântul Ioan ca o bătălie cu dușmani împresurând din toate părțile, dreptul având mereu pe Dumnezeu ca aliat. De aici insistența Sfântului Ioan asupra ideii că omul trebuie și el să depună eforturi pentru mântuirea personală, alături de ajutorul dumnezeiesc și de harul lui Hristos. Pe lângă har este nevoie de credință și de virtute, de râvnă proqumiva căreia se opune raqumiva, trândăvia, nepăsarea, neglijența. Psalmul 4 este aproape în întregime dedicat rugăciunii. Pagini întregi descriu metoda sau modul rugăciunii bine primite de Dumnezeu, rugăciunea curată care se face vrednică de spectacolul și priveliștea îngerilor: „Dar eu răspund că rugăciunea este legătură a dragostei care ne unește cu Dumnezeu, deprinzându-ne obișnuința convorbirii cu El și inspirându-ne iubirea de înțelepciune. Căci dacă cineva care este împreună cu un om minunat rodește multe din relația cu el, cu cât mai mult nu va rodi cel ce vorbește cu Dumnezeu în rugăciune neîncetată? Dar nu cunoaștem câștigul rugăciunii pe cât ar trebui, fiindcă nu luăm aminte la ea cu acrivie, nici nu ne folosim de ea după legile lui Dumnezeu. Când avem de vorbit cu anumiți oameni atunci ne compunem atitudinea, mersul și îmbrăcămintea și toate le armonizăm cu bunacuviință și astfel vorbim cu ei. Dar când venim înaintea lui Dumnezeu căscăm, dormităm, ne întoarcem în toate părțile cu nepăsare. Și dacă ne plecăm genunchii la pământ, mintea rătăcește în piață. Dar dacă ne rugăm cu toată evlavia cuvenită, ca niște oameni care urmează să vorbească cu Dumnezeu, ce mare câștig vom rodi, chiar mai înainte de a primi ceea ce cerem! Căci omul învățat să vorbească astfel cu Dumnezeu va fi un înger pe pământ. Astfel sufletul se desface de legăturile trupului, astfel cugetul îi devine înălțat de la pământ la cer, astfel se strămută la cer, astfel privește cu dispreț lucrurile trecătoare ale vieții, astfel stă lângă tronul împărătesc, și sărac de ar fi, slugă sau om simplu, sau neînvățat. Căci Dumnezeu nu caută la frumusețea limbii, nici la potrivirea cuvintelor, ci la frumusețea sufletului. Dacă sufletul vorbește cele plăcute Lui, toate dorințele i se împlinesc. Vezi ce ușor lucru este rugăciunea? Căci cel ce se prezintă înaintea oamenilor trebuie să aibă și elocință și să îi lingușească și pe toți cei din jurul stăpânului și să se gândească încă la multe altele ca să fie bine primit. Dar aici nu e nevoie de nimic decât de un suflet veghetor și care să înlăture tot ceea ce îl împiedică să fie aproape de Dumnezeu. „Eu sunt Dumnezeu de aproape, iar nu Dumnezeu de departe” . Faptul de a fi departe depinde de noi, căci El este întotdeauna aproape. Dar ce spun că nu avem nevoie de elocință? De multe ori nici de cuvinte nu avem nevoie. Căci dacă îi vei vorbi din inimă și îl vei chema pe El cum trebuie și atunci cu ușurință te va primi. Așa l-a ascultat și pe Moise; la fel și pe Ana. Nu este de față nici un soldat, care să te respingă, nici scutier care să-ți taie prilejul. Nimeni care să-ți spună: acum nu este cu putință să te apropii, vino mai târziu. Ci atunci când vii, El stă să te asculte fie că ești la vremea prânzului, fie la cină, fie prea târziu, fie în piață, fie pe drum, fie în pat, fie când te-ai înfățișat la tribunal lângă magistrat și îl vei chema pe El, nu va fi nimic care să împiedice cererea, dacă îl vei chema cum trebuie”.
Cu toate că Sfântul Ioan caută să ofere fiecărui psalm un fundament istoric și adeseori completează literalitatea biblică, dezvoltând subiectul cu detalii istorice, totuși tâlcuirea alegorică nu lipsește cu desăvârșire. O introduce adeseori prin expresia kat j ajnagwghVn, potrivit anagogiei, sensului alegoric. în aceste cazuri, îndeosebi, Sfântul Ioan oferă o interpretare hristologică a psalmilor, acolo unde este posibil (cf. Psalm 109, 4). Psalmul 147 este o ilustrare model a interpretării anagogice hrisostomice, fiindcă aici alături de interpretarea istorică, avem tâlcuirea anagogică a întregului psalm și nu doar a unuia sau două versete ca în celelalte cazuri. în această viziune Ierusalimul este Ierusalimul ceresc, iar Sionul cel adevărat este Biserica întărită de Hristos nu prin zăvoare sau porți trainice, ci prin Crucea Sa. Biserica, mărindu-se în ciuda atâtor potrivnicii și dușmănii, a fost înălțată mai presus de ceruri.
Un alt aspect care reține atenția cititorului este modul de citare a Scripturilor, care este el însuși prin sine o metodă interpretativă. Bogăția citatelor scripturistice și felul în care textele sunt apropiate unele de altele, luminându-se reciproc, constituie o hermeneutică aparte. Textul psalmilor, text esențialmente profetic, este ilustrat prin bogăția citatelor corespondente din alți profeți, culminând, bineînțeles, cu citatele din Noul Testament. Unele din aceste citate urmează fidel textul Septuagintei, altele îl adaptează ușor tâlcuirii, prin mici adaosuri sau mici schimbări de cuvinte, iar cele din Noul Testament prezintă mici diferențe față de textul consacrat, încât putem presupune că Sfântul Ioan a urmărit versiuni paralele. în traducerea citatelor am păstrat forma în care ele apar la Sfântul Ioan, astfel că unele diferențe față de Biblia aprobată de Sfântul Sinod sunt inerente. După cum am arătat, aceste diferențe, fie reflectă textul Septuagintei (adeseori s-a impus retraducerea lui), fie provin din folosirea altor versiuni ale Noului Testament, fie, în sfârșit, aparțin Sfântului Ioan, care citează din memorie. Nici textele citate după Septuaginta nu sunt unitare. Adeseori diferă, ceea ce pare a indica faptul că Sfântul Ioan a folosit chiar pentru Septuaginta, versiuni diferite . Am semnalat, acolo unde a fost absolut necesar, aceste diferențe în text în notele de subsol, prin indicația: Septuaginta. Nu am marcat în note diferențele față de Noul Testament, fiindcă ele sunt mult mai rare și mai nesemnificative.

Traducătorul