Partenogeneza epigonica sau ateismul biologic

Descriere

"Translare şi metastazare; o libertate deplină, de aceea uneori periculoasă!
Un îndemn pentru demontarea metaforei şi trimiterea ei în ştiinţe, unde nu-i este locul!
De ce?
Nu-mi pot asuma decît un răspuns parţial.
Pentru că Omul vrea să se autodefinească şi pentru că scrie motivat şi este iscoditor în ordinea cunoaşterii.
Este şi cazul acestui temerar excurs într-o lume a nuanţelor ce se descoperă din mers.
Se aşează în straturi, textul devenind în final “oul originar“, naşterea şi sfîrşitul. “Şarpele” trimite la text biblic, legendar, adîncind misterul. “Şarpele cu pene” (D. H. Lawrence) nu făcea altceva.
Prea multe prejudecaţi strică!
Alexandru Tacu vine, chiar de la începutul destăinuirii sale, în scris, în completarea unui fel particular de jurnal filosofic, tot particular, cu o “demitizare”, cum o numeşte, care se amplifică pe măsură ce şi noi, cititorii, participăm la elaborarea unui concept propus, în urma unei cercetări şi urmare a unei revelaţii de interpretare în nume propriu.
Relaţia mitocondrie – mister – femeie, impune o demonstraţie pe măsura conceptului, nu ca o defăimare şi nici ca o minimalizare, un mesaj între ambiguitatea expresiei Omului biologic, a bărbatului partenogenetic şi a “omului psihic născut din uniune sexuală”.
Partenogeneza, duce cu gîndul la una dintre scrierile tulburătoare ale lui V. Voiculescu medicul şi scriitorul.
Ateismul biologic ar decurge din necredinţa că Omul s-ar putea naşte din Femeie – Fecioară şi prezumţia unei partenogeneze, ca o exceptie, sau ca la unele plante.
Partenogeneza (gr. Parthenos – virgin; genesis – descendenţă) sau gametul femel nefecundat; un exemplu îl constituie trîntorul la albine, sau cum am spus, “posibilitatea obţinerii unor indivizi normali la unele specii de plante (ex. tutunul) direct din polen (gametul mascul) fără fecundare. (Mic dicţionar de biologie, 1976, Edit. Albatros).
“Partenogeneza” lui Alexandru Tacu esta declarat epigonică, fapt inclus în titlul cărţii, acesta fiind un motiv în plus de neîncredere, ceea ce îl apropie pe autor de “Toma necredinciosul”, mergînd pe această linie avînd conotaţii biblice într-un text laic!
Alexandru Tacu este poet cunoscut şi recunoscut, încît încercarea sa de interpretare scientistă, între biologie şi filosofie apare ca inedită, dar şi ca meditaţie la vîrsta senectuţii, cînd conceptul propus aici este firesc rezultatul unei meditaţii de o viaţă la o problemă care privește controverse fireşti!
Cartea avînd moto: “O idee nouă pentru a fi impusă trebuie să fie îndeajuns de nebunească” (Niels Bohr) ne atenţioneaza, chiar şi prin aceste cuvinte, despre o aventură într-un teritoriu intangibil sub raportul interpretării ca doctrină: “Dubito ergo cogito“, s-ar putea presupune că aşa s-a născut cartea de faţă, între acelea ce pun probleme filosofului – poet cercetător în arhive.
Ca şi George Apostu celebru prin sculpturile sale, în care “Tată şi fiu“, Alexandru Tacu şi fiul său Mălin, ca şi fiica sa Alina locuiesc în poezie, un mod de a fi a unei familii cu un cod genetic ilustru aflat nu numai în teritorii literare.
Autorul acestei cărţi scrie citînd din Aristotel: “nici o inteligenţă nu este scutită de un dram de nebunie”.
Filosofia lui Alexandru Tacu despre viaţă (o alură energetică pentru homeosfera integratoare?) şi moarte (un radical în baza “n” – ca deprindere glacială a timpului), sugerează punctul de plecare întrebător şi în acelaşi timp afirmativ într-o relativitate a curgerii vremii şi a spiritului, adaos la dialectica lui Heraclit din Efes!
Este o mişcare în ideile răspîndite în texte concise, racordate la “biologic” şi “psihologic” confirmînd omul ca fiinţă bio-psiho-socială. Este o caracteristică “Homeostazia şi gustul de alteritate”.
Aceste afirmaţii sînt definitorii pentru conţinutul cărţii, pentru noutatea pe care o aduce în literatura românească. Un mic tratat, perfect încadrabil în tematica acestei “scări” înălţate către cer, la baza căreia demiurgul şi-a construit opera, pentru un alt timp mai generos, şi de ce nu? mai inteligent.
Urmare a partenogenezei epigonice, cum o numeşte autorul, pedalînd pe relativitatea înţelesurilor cuvintelor... şi Omul este epigon simpatetic, în această carte, cum era de presupus – existenţa lui? “Fracţii de Om!“
Putem fi sau nu de acord cu această filosofie, dar nu putem ignora transcrierea în alt registru (original) al varietăţii speciilor şi a vietăţilor existente.
Paripateticul nu-i nici el lipsă din acest mod de a privi viaţa şi lucrurile, şi timpul – principiu ce aparţine celui de “al doilea trup al Marelui Tot “. Timpul este şi el material, ca şi sufletul, sugestia le întreţine pe toate într-o stare funcţională planînd parcă deasupra omului, el însuşi, la rîndu-i, deaspra tuturor fenomenelor dezlegate şi nedezlegate!
Omul se suprapune şi se confruntă cu ipostaza proprie în oglinzi deformate.
El este Demiurgul care se caută pe sine, care nu are de fapt un nume.
Forţa metafizică este contopită cu fizicul şi cu Divinitatea, în concepţia lui Alexandru Tacu, o forţă care nu-i alta decît Omul (veşnic renăscînd, veşnic renăscut – PUER AETERNUS”).
Despre crearea lumii, sîntem trimişi la mituri sau aflăm, de ex. că Lucifer era “un fragment de memorie biologică atipică” sau că partenogeneza epigonică (”horror”) este provocată de riscuri imputabile speciei!
Unele analogii, unele silogisme în special fac filosofia din aceste ipoteze “Semnul organic punctiform unde fermentează ateismul biologic!”
Ipotezele sînt tot atîtea semne ale mirării pe cîte sînt necunoscutele ce nasc dintr-una în alta.
Presupun că “Antropogonia” derivînd din “A face“, în ADHAMAH (a fi roşu, în ebraică), sau ADHAM (om făcut din ţărînă, căruia Dumnezeu i-a dat viaţă) reprezintă doar o parte din multele cuvinte ce pot acopri nevoia omului de a se autodefini. împodobită cu simboluri, unele scrise cu majuscule, cum s-a văzut, impune (scrierea), o decodificare. Astfel ISH - simbolul pentru bărbat; ISAH simbolul pentru femeie, sau simboluri cu sensuri diametral opuse: EVA – fiinţă reţinută ulterior în texte, ca mumă a demonilor.
Nu mai puţin tentant numele primei soţii a lui Adam (Lilith, sau EVA).
Antropologia este edificatoare asupra totalităţii şi a îndemnului la fraternitate mondială justificată prin partenogeneza “laică”, amestec de sugestie şi evocare. ADAM este făcut din pămînt adus de la Mecca, Ierusalim, Egipt, Africa pămîntul Apusului (mîna stîngă), pămîntul Răsăritului (mîna dreaptă). “Sub inimă i-a lăsat un loc neîmplinit”.
La ce visa Adam? Sînt pagini de o frumuseţe percepută între mister şi destăinuire, o rugăciune a lui Alexandru Tacu, căruia scepticismul nu-i dă pace!
Au însă şi din frumuseţea ”Cîntării Cîntărilor” şi din ”Psalmii lui David”, descripţii simbolice, posibil a fi interpretate astăzi, în paginile lui Alexandru Tacu ca intertextualism.
Magnifică este şi “a doua fiinţă”, EVA (Edith) care… a crescut înaltă (36,19 m… Adam 37,73m, “o potrivire ideală pentru perechea edenică”).
Poemul în proză - ar putea fi numit şi aşa, scris de Alexandru Tacu, ignoră tiparele şi este scris în tonul zis modern dar existent dintotdeuna: ”Şarpele freatic şi-a împînzit magia în trupul fierbinte al femeii“ sau “Prin arbori pocneau mandibule şi polimici minerale între şarpe şi bărbat “. Corpul străin din trupul femeii devine de-al ei şi se resoarbe astfel în comuniunea freatică, ea însăşi lirică tran-sparentă, între Eros şi Tanatos, cum scria medicul - filosof Ion Biberi. Despre facerea lumii, despre păcatul ispăşit despre, “povara crucii”, percepţia noastră înseamnă interpretare gravă a ceea ce autorul ne sugerează, cum că ura şi moartea sînt zămislite între un sărut (al lui Iuda?) şi celălalt sărut, al Evei! O altă ipoteză (cea ateică): “Primul bărbat al omenirii s-a născut partenogenetic dintr-o femeie, a cărei enigmă doar Dumnezeu o desluşea, dacă nu cumva, Dumnezeu a fost femeie” sau un citat bibliografic: “Sînt convins că trupul omului a fost întotdeauna aşa cum îl cunoaştem noi, anatomiştii“ (Berlin 1853)…
Comentariile în acest subiect sînt, toate captivante. De ex.: ”Salut involuţia – fantastica, miraculoasa operă de înnobilare a speciei umane”… ceea ce este greu de admis, deşi ipotezele despre cum s-a ajuns la o astfel de informaţie nu lipsesc. O anume independenţă, în spirit, este de observat şi atunci cînd Alexandru Tacu interpretează texte biblice. Meditaţiile sale sugerează o încercare în cunoaşterea a ceea ce s-ar putea defini ca: “filonul ontic al lumii“, adică OMUL! Discursul continuă cu titluri precum: femeia favorabilă, femeia vulnerabilă, femeia mutant. Cartea cuprinde şi un “glosar de termeni stranii“, aşa îl intitulează autorul, glosar ce cuprinde mai ales formulări medicale sugestive, am zice noi. Alternanţa între ştiinţific şi aliaj ludic – filologic, între trup şi suflet duce la enunţuri interesante cum ar fi: “Omul psihic – Exfiltraţia“, alături de “Principiu al doilea al termodinamicii”, sau “feţele entropiei”… şi IGVA – principala rasă a antiumanităţii, surprinzător, nu?
Alexandru Tacu ne vorbeşte şi despre pierderea memoriei, despre stări de paroxism malefice.
“Partenogeneza poate fi intuită ca orgasm oniric neotic (necorporal, invizibil)…“ ne spune, deşi noi aflasem de la Rainer Wilhelm, din cartea sa intitulată “Funcţia orgasmului” apărută în 1995, că implicate biologic sînt “simţul erotic şi simţul social al realităţii”.
Comentarii se pot face multe şi în genere, cartea dă loc la interpretări, unele pornind de la afirmaţii cunoscute, de altfel.
Citez din carte: “Jocul hazardului uneori, determină partenogenetic apariţia pe lume a unor copii sub sigla nălucii: indivizi excentrici, fanatici, caractere deviante cu o puternică patimă pentru unicat, pentru celebritate, temperamente încrucişate, etc.“.
Este de subliniat şi aplecare lui Alexandru Tacu, în textele cuprinse aici, la temele controversate, multe neclarificate complet nici în prezent. Ele nu sînt clarificate, ba aş spune, devin şi mai greu de înţeles ( unele dintre ele).
Mai ales cînd “ştirile” sînt din surse mass-media care le dau drept noutăţi!
Autorul îl citează inspirat, ca o concluzie, pe Arghezi:
“A bătut în fundul lumii cineva“ – ”Duhovnicească”.
Alexandru Tacu este un gînditor al anilor noştri, abodează probleme vechi şi noi şi insistă în cartea despre care vorbim aici, asupra fenomenului OM în texte provocatoare ce dovedesc încă odată, că pe măsură ce ne cunoaştem mai bine originile, descoperim alte necunoscute şi ne reamintim mereu de cartea lui Alexis Carrel: “L’ homme, cet inconnu”.
Tonul catastrofic din unele fraze: “spectru catastrofelic de nedescris”, se precipită la un moment dat, completînd în fapt impresia de viu, de fiinţă care se naşte şi moare încet, atunci cînd sfîrşitul nu-i un accident, remarcă sugerată de un titlu de carte celebră, amintind vulnerabilitatea noastră: “Un uomo finito” scrisă de Giovanni Papini.
Concluzia unei vieţi încearcă să o aprecieze şi cărturarul.
Alexandru Tacu: “Fundamental, Omul este înfăşurat în jurul a două axe mobile: memoria biologică şi sexualitatea “.
Văzută altfel, cartea apare ca un studiu de referinţă pentru interesul cunoaşterii omului complex, aşa cum este în realitate, biologic şi psihologic în primul rînd.
Autorul, un Ulise modern reuşeşte să încovoaie arcul scriind Odiseea sa la masa de lucru, în bibliotecile timpurilor noastre.
O carte frumoasă şi inedită prin personalitate." Ion Hurjui

”Nenumărate treburi lăturalnice m-au sustras în ultima vreme de la lucruri importante. La cîte au năvălit peste biet trupul meu de lucru, s-a mai abătut şi o gripă, care m-a ţintuit în odaie şi în inerţie trei săptămîni. Aşa se face că a rebuit să aştepte şi cea de-a doua lectură a manuscrisului tău, căci eu citesc de două ori, la oarecare interval, orice text. înţelegi lesne că îmi cer scuze de întîrziere.
După 50 de ani, am descoperit adolescentul ce erai pe vremea străzii Sabinelor din Bîrlad şi a peripatetizărilor noastre în Valea Ţărnii, pe care o străbăteam cu regularitate, uneori pînă la Crîng.
Acestor 50 de ani le corespund un gol în cunoaşterea reciprocă, drumurile vieţii noastre desprinzîndu-se, eu devenind valah, tu rămînînd moldovean.
Citindu-te acum, ţi-am redescoperit nostalgiile eminesciene din adolescenţă, irepresibila dorinţă de cunoaştere filozofică şi de integrare a tot, într-un holism, eminescian şi el, în care îşi dau întîlnire toate disciplinele cunoaşterii ale căror sănii alunecă pe tălpile enigmei.
De la Sărmanul Dionis, la epopeile hinduse, la categoriile sanscrite, la biologie şi exprimarea fizică a unora dintre entităţile ei, pînă la îmbrăţişrea poematică a unei lumi ce se vrea cunoscută prin categoriile, generale prin definiţie, ale filozofiei şi termenii precişi – mai ales astăzi – ai ştiinţelor exacte.
Manuscrisul este interesant, bine scris şi se citeşte cu plăcere, chiar atunci cînd derutează, prin idei mai ales, pe unul sau pe altul dintre cititori.
Te-am regăsit în el, simţindu-i – pentru mine – funcţia de arc peste ani, de punte temporală. Cititorul însă, şi vorbesc despre mine – a trebuit să facă un permanent efort de obiectivare şi de sustragere fascinaţiilor, aşa că am reuşit ceea ce mi-am impus, adică să-l parcurg ca şi cum nu ne-am cunoaşte.
Primă impresie este aceea de apreciabilă densitate, densitatea pîslei, prin mulţime, varietate şi amestec al temelor, care ascunde în timp ce exhibă.
O simplificare operată cu grijă s-ar impune.
E o sumă de răspunsuri romantice la întrebări de un perfect clasicism.
O contradicţie a lucrării stă în aceea că întrebărilor grave li se răspunde cu dispoziţiile fanteziei, cărora e inutil, absurd şi chiar pleonastic să le opui logica.
O anume terribilita (cum spun italienii printr-un cuvînt care, deşi apropiat de limba noastră, are nuanţe care scapă) cred că ar trebui temperată, deşi ea îţi este proprie structural.
Există apoi o plăcere a izbirii şi chiar a biciuirii cititorului prin cuvinte rare, neologisme şi chiar barbarisme, uneori expirate, o tiranie a termenelor forte care numesc intuiţii milenare şi noţiuni recente legate de experienţe preferenţial biologice şi medicale: entropie, interfaţă, feromon, sinapsă, blastoembriogeneză, lohii, mnemotecă, progerie, xenoplant, menarhă, decusaţie etc …
Eu sînt şi nu sînt cititorul ideal.
Sînt, pentru că dubla îndeletnicire, ştiinţifică şi literară mă pune în situaţia să înţeleg manuscrisul pe toate feţele, şi nu sînt, pentru că exigenţa ştiinţifică - fatala acribie – mă împiedică să trec peste o serie de noţiuni explicate – şi articulate în context – neştiinţic.
într-un text artistic, adevărul frumuseţii are voie să corespundă neadevărului ştiinţific, metaforelor ştiinţifice hazardate, numai că tu priveşti serios realizările ştiinţei. Faptul acesta atentează la coerenţa artistică a textului, e un fel de sinucidere a artistului în speranţa vieţii de apoi a ştiinţei. Ceea ce-l mulţumeşte pe cititorul scriitor nu-l mulţumeşte pe cititorul dedat ştiinţelor exacte. Situaţia asta face să nu se ştie cărui cititor se adresează viitoarea carte. Concluzia este că manuscrisul nu-i, ca gen literar, eseu, aşa cum spui. Prin definiţie eseul tratează într-o manieră liberă şi sub formă de reflexii un subiect pe care nu trebuie să-l epuizeze, dar felurimea lui se desfăşoară sub imperiul unei singure concepţii, unei singure optici.
în întregme manuscrisul tău, un anume aer funambulesc este încîntător, numai că deodată e atacat ici şi colo de oficierea ştiinţifică a cîte unui subiect…
Soluţia? Subintitulează volumul nu eseu, ci jurnal, ori jurnal de idei. Mici note vei găsi şi pe manuscris.
îţi împărtăşesc aceste impresii, dragă Sandu, cu o sinceritate totală, în ideea că ele (nu e vorba – Doamne fereşte! de sfaturi) îţi pot fi de folos, mai ales că mi le-ai cerut.
Cu o sinceritate totală spun, potrivit afecţiunii pe care ţi-o port şi ţi-am putat-o o viaţă potrivit preţuirii pe care o am şi am avut-o pentru neobişnuita ta personalitate.”

C. D. Zeletin