Tinutul pustiit

     

Samantha Harvey - Ținutul pustiit sau ce se ascunde în spatele unei împușcături Ţinutul pustiit, (carte apărută la editura Litera în traducerea lui Ioana Opaiţ) romanul de debut al lui Samantha Harvey, nu este analiza unei boli (alzheimer), ci a trăirii, a declanşări şi manifestării ei, autoarea băgându-se în eroul Jack Jameson ca într-un submarin, de unde observă lumea înconjurătoare prin creierul din ce în ce mai ciupit. Acest roman i-a adus numeroase premii, cum ar fi Premiul Betty Trask pentru debut. Cu studii universitare de filosofie, şi cu urmarea unor cursuri de scriere creativă (acestea din urmă începând şi la noi să fie la modă), autoarea vorbește degajat despre subiecte, dacă nu tabu, atunci cel puțin delicate: initimitatea frustă a unui bolnav, viaţa evreilor în Anglia în perioada de după cel de-al doilea război mondial, infidelitatea conjugală etc. Nu este întâmplător că povestea începe cu un zbor deasupra unei păduri care este defrişată, atât lipsa contactului cu solul cât şi vederea la scară largă a copacilor doborâți fiind bune comparaţii cu natura bolii şi porţiunile de neuroni morţi observaţi pe o radiografie ca o pată neagră. Jack Jameson începe brusc să vadă viaţa ca pe un peisaj luminat din când în când de fulgere, se trezește de multe ori alături de soţia sa (care devine des străină sau uneori lipseşte) călătorind mult cu maşina, despărţiţi doar de frâna de mână, când înainte în timp când înapoi, un personaj central fiind mama lui care apare mereu cu un caracter de sfinx. Intervin chiar sentimente de gelozie stârnite de complexul lui oedip, pe care însă le ascunde, dar nu le stăpâneşte. Da, este şi un roman psihanalitic, fiecare personaj încercând să îşi sondeze interlocutorul fie prin remarce ironice, fie prin definiţii spirituale, uneori poetice. Orice ordine, orice decor excesiv ascunde o crimă, un neajuns, aşa că romanul lasă totul să curgă, să fie văzut ca nişte imagini haotice găsite întâmplător pe un aparat de filmare străin, pe care te chinui să le pui cap la cap. Jack, arhitect de meserie, este uneori o simplă emisiune difuzată de o persoană din trecut pe care nu o poate identifica. Fiecare vizită la medic devine o vizită făcută pentru prima oară, având o plăcere stranie de a pune să i se explice, în termeni stric medicali, ce este cu boala asta a lui (cumva, limbajul de specialitate îl linişteşte). Ca şi cum creierul ar fi acoperit cu o tufă de maci, amintirile îl asaltează aparent haotic, pentru că există mereu un element arbitrar pe care neuronii pare să îl urmeze. După cum iubirea împărţită în două nu este iubire, nici viaţa împărţită în două nu este viaţă. Jack pierde nu doar cursivitatea dar şi capacitatea de cântărire a situaţiei în care se află şi de recunoaştere a sa în oglindă. Își crează mereu un sistem de valori pe care încearcă zadarnic să îl țină stabil. Spre deosebire de Kathrin Schmidt, unde Helene reface firele cu lumea înconjurătoare, rupte în urma unui atac cerebral, Jack trăieşte fără a conștientiza propria dezintegrare ca pe o căutare avidă a unui obiect uitat în trecut, ceea ce-l face să îşi justifice incapacitatea de a raţiona la noile stări prin care trece. Din păcate, chiar și micul dialog pe care îl are cu sine, se bruiază și dispare cu desăvârșire. Autoarea redă lumea unui bolnav de alzheimer, ne face nu doar să empatizăm ci să înţelegem că undeva în adâncime, uneori doar pentru câteva fracţiuni de secundă, aceşti bolnavi îşi trăiesc la capacitate maximă, uneori chiar de pe nişte culmi noi, viaţa şi emoţiile. Cartea nu se rezumă la ultimii ani din viaţa lui Jack, stilul în care este scrisă, subtilităţile narative pe care uneori doar de camera de filmat pot fi redate (flash-uri, reale sau nu, vin în viaţa de zi cu zi din diferite momente ale vieţii și se intercalează), arătând un autor matur. Poate de aceea The Times (deși rar iau de bune impresiile marilor reviste) spune: citiţi-o acum până nu ia toate premiile.